Omiliile la statui
Sfântul Ioan Gură de Aur
E.I.B.M.B.O.R., 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Emergenţa subiectului dezbătut este o dramă a timpului decăzut pe care-l traversăm: legat prin ombilic de ceea ce-i terestru, omul are deprinderea funciară de a idolatriza ceea ce atinge. Reverenţa în faţa unui text patristic nu este o prejudecată, ci un efect al recunoaşterii valorii intrinsece a discursului, în cazul de faţă cel al Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceste omilii au fost scrise accidental. Antiohienii răsturnaseră statuile împăratului, iar acesta se pregătea să-i înveţe minte. Autorul, preot la acea dată, trebuia să ia atitudine în faţa unei probleme pe care creştinismul o privea printre degete: statuia împăratului, fie el şi creştin.

Miza? Salvarea vieţii locuitorilor din Antiohia. Un preot este pus în situaţia de a scăpa de la moarte o ditamai cetate. Nu este vorba de o salvare de la o moarte spirituală, pe care o mai poţi amâna, ci de un decret imperial de anulare imediată a unei cetăţi din geografie. Adresantul numărul unu al unor omilii, iar aceasta în subsidiar, este împăratul Teodosie cel Mare. Preotul antiohian îl învaţă pe bazileu că statuile imperiale disonează violent cu pretenţia lui de imperator creştin. Predica este îndrăzneaţă, liberă şi suplă. Sfântul Ioan Gură de Aur minimalizează adesea cultul imperial, rămas încă puternic la sfârşit de antichitate. În omilia a treia spune că „cel ce a fost ocărât acum, împăratul, este de aceeaşi fiinţă cu noi şi a fost ocărât o singură dată în toată viaţa lui” (p. 76).

Gură de Aur nu este rupt de realitate, ci ia în calcul şi pedeapsa imperială,iminentă: „Dumnezeu obişnuieşte să facă aceasta. Nu ne pedepseşte îndată ce am păcătuit, ci amână pedeapsa, ne dă timp de pocăinţă ca să ne îndreptăm şi să ne schimbăm viaţa după ce am păcătuit şi n-am fost pedepsiţi, ştiind că negreşit vom cădea când nici nu ne aşteptăm” (p. 78). Îi trimite acasă cu un nou impozit duhovnicesc, „un impozit cu ajutorul căruia vor scăpa şi se vor izbăvi de necazurile de acum; un impozit care nu sărăceşte pe cei ce-l plătesc, ci-i face mai bogaţi, şi anume: să nu aibă duşman pe nimeni, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu blasfemieze cumva” (p. 79). Constanta cuvântărilor ţinute mulţimii desfigurate de frica morţii este curajul: „Să lăsăm dar în seama lui Dumnnezeu grija de a ne scăpa de necazuri” (p. 87). Pe alocuri, resemnarea: „Dacă trebuie să ne temem de moarte, apoi trebuie să ne temem de moartea care vine peste noi pe bună dreptate, pentru că moartea pe nedreptate ne face părtaşi cu sfinţii” (p. 103).

Sfântul Ioan Gură de Aur nu uită ceea ce este mai important pentru un păstor, mângâierea turmei: „Multe zile am cheltuit, iubiţilor, ca să vă mângâi!” (p. 119). Sfântul părinte învaţă că Dumnezeu a pus coerciţia spre folosul omului, ştiindu-l rău din fire şi copil la minte: „Dacă dispreţuim învăţătura părinţilor, frica de autorităţi ne va face mai buni; dacă nu ţinem seamă nici de autorităţi şi păcătuim mai departe, apoi de mustrările conştiinţei nu vom putea scăpa niciodată; dacă dispreţuim şi alungăm de la noi glasul conştiinţei, apoi teama de legi, chiar fără voia noastră, va putea să ne cuminţească” (p. 226). Predica se mişcă virulent înspre cei care, intenţionat sau nu, colportau veşti înfricoşătoare la adresa cetăţii, jurându-se strâmb. Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pentru neruşinarea cu care păcălesc poporul. „În primul rând, cel care se jură mereu cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, în glumă sau într-adins, mânat adesea de mânie sau de multe alte pricini, îşi va călca negreşit jurământul” (p. 232).

Spre final, discursul ia proporţiile consacrate ale pacifismului creştin: „Am primit poruncă să avem un singur duşman, pe diavolul! Cu el niciodată nu te împăca! Cu semenul tău, însă, nu fi certat niciodată!” (p. 334).

[ COMANDA ONLINE ]

Panihida
E.I.B.M.B.O.R., 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Panihida este cartea de cult ortodoxă, pătată de ceară şi ruptă pe la colţuri, care reuneşte slujba înmormântării şi alte ierurgii pentru cei morţi. Totodată, avem motive solide în a o considera şi o redutabilă operă filosofică. În cele ce urmează ne vom strădui s-o demonstrăm.
Scrisă într-un andante minor, cartea adună toată experienţa umană a timpului decăzut, luând chezaşi istoria şi pe Dumnezeu. Cine sunt oamenii? O gloată de guri flămânde sau o horă de piepturi? Răspunde Sfântul Vasile cel Mare, trimiţându-ne la cimitir, pentru a dialecta mai bine despre noi şi despre primatul dezumflat al rosturilor materiale în viaţă.

Arhitectura Panihidei este barocă, divagând amănunţit pe trei registre: Dumnezeu, omul şi lumile promise, raiul şi iadul. Cartea se face arena problemelor esenţiale ale vieţii, iar problema esenţială a vieţii este moartea. Anvergura Panihidei este năucitoare şi cade peste cititor încă de la primele pagini. În ea omul rămâne dezgolit chiar şi de degetul de după care se ascundea. Ieşind din orice mărime obişnuită 38-43, textul, sincer ca o reţetă, răscumpără inegalităţile, coborându-l pe cel bogat din vârful perinilor lui.

Dumnezeul din Panihidă este singurul Care a „zdrobit moartea şi pe diavol l-a(i) surpat”. Cu adâncul înţelepciunii Lui, Domnul pe toate le-a rânduit şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşte. Un secret al vieţii lesne deductibil, pe care însă omul, grăbit şi cu priorităţi futile, îl ignoră într-un mod impardonabil. Să fi alergat din timp după ce-i trebuie cu adevărat, prohodirea lui s-ar fi întors în praznic, căci s-ar fi mântuit. Ar fi biruit şi ar fi intrat în rândurile Bisericii triumfătoare, „care a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului”.

Panihida ridică cu zece octave lamentaţia cu privire la precaritatea condiţiei umane, „că nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, în pofida faptului că paradoxul numit om este o „făptură amestecată din smerenie şi din mărire”. Ba, mai mult, într-a doua binecuvântare a morţilor preotul imploră: „Aceluia, cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugaţi să ne dăruiască nouă dezlegare datoriilor”. Acest gen de logică contractualistă străbate diagonal toate rugăciunile, omul fiind dator lui Dumnezeu pentru toate, chiar şi pentru credinţa în El. Chiar şi ridicat la pătrat, omul tot nu va ajunge singur la Dumnezeu. Raiul şi iadul, două realităţi noi, veşnice şi ireversibile, în care toţi cei mântuiţi sau nu au un singur numitor comun: trecerea prin moarte. Moartea, ca pedeapsă pentru păcat, nu ca un climax definitiv, ci ca o poartă spre viaţa adevărată.

Postulatul unei lumi mai bune se cere cu necesitate, din moment ce actualul interval este supus stricăciunii, este imperfect şi ambiguu. O probează şi Sedealna din Canon, o concentrare de vechi sensuri şi adevăruri constante: „Cu adevărat, deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis…”. Stihirile lui Ioan Damaschin propulsează Panihida printre cărţile cu greutate ale culturii universale. Scrise la sfârşit de antichitate, în aceste texte sfântul a amestecat argintul stoicilor cu aurul patristic, dând la iveală noi variaţiuni pe aceeaşi temă: toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, orice plăcere este dublată de grijă, zenitul îşi are prăbuşirea lui. Livrată de tipic glasului 8, major şi optimist prin excelenţă, ultima stihiră este strigătul disperat al primilor oameni, cărora li s-a scurs de pe feţe aproape tot chipul lui Dumnezeu: „Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea?”.

Panihida depăşeşte diviziunile genului, situându-se, într-un fel, deasupra cărţilor vechi de cazanie. Inamica arbitrariului, are o valoare literară involuntară, o estetică, o muzicalitate şi un lirism care cresc în progresie geometrică. S-ar înşela cei care ar vedea în Panihidă o carte tristă. Panihida este o carte anticipativă, rugăciunile ei purtând în subsidiar certe proiecţii optimiste, pentru că nu va lăsa Domnul pe cei care au rugători în viaţă.

Într-o cetate un om se urcase pe un butoi şi le spusese că nu mai trăieşte, că este mort de mult. Oamenii au plecat speriaţi la casele lor. Oare muriseră şi ei?