Capadocienii
Anthony Meredith
Editura Sophia, Bucureşti, 2008
Recenzie de Mircea Abrudan*
„Sfinţii Părinţi vor deveni contemporanii noştri” nu este doar dezideratul lansat de către mitropolitul Bartolomeu la punerea pietrei de temelie a viitorului Centru de studii patristice de la mănăstirea Nicula de la începutul anilor 2000, ci şi apelul cu valoare de program lansat de Primul congres al Teologilor Ortodocşi de la Atena din anul 1936, când prin vocea părintelui George Florovsky „să ne reîntoarcem la Sfinţii Părinţi“, se arăta atât calea de urmat, cât şi firul roşu pe care teologia răsăriteană va trebui să-l urmeze de acum înainte.
Pentru teologia ortodoxă contemporană, părintele iubirii creştine, Dumitru Stăniloae, a fost cel care prin întreaga sa activitate a întrupat prin excelenţă acest apel, împărtăşindu-ne, prin traducerea şi exegeza textelor patristice şi filocalice, lumina prezenţei dumnezeieşti în sfinţi, conştiinţa întâlnirii personale între Dumnezeu şi creaţie prin energiile divine necreate, lupta creştinului cu patimile egoiste şi dobândirea adevăratei libertăţi de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Referindu-ne la spaţiul teologic apusean, dar concentrându-ne cu precădere asupra celui anglosaxon, vom putea observa că teologia catolică a făcut şi ea progrese în aprofundarea şi cunoaşterea personalităţii, spiritualităţii şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi de tradiţie greacă, axându-se însă cu precădere doar pe Origen. Cu toate acestea, dacă ne oprim asupra secolului de aur al Bisericii, după cum spune autorul în prefaţa cărţii „nu avem nici o lucrare dedicată celor trei Părinţi“ (p.9), reprezentanţii prin excelenţă ai şcolii capadociene. Această realitate este cea care l-a îndemnat pe renumitul patrolog romano-catolic englez Anthony Meredith, profesor de patrologie la Colegiul Heythorp din Londra, să-şi îndrepte cercetările şi eforturile ştiinţifice asupra operelor celor trei renumiţi părinţi capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa. În acest demers, autorul, după cum ne este specificat şi la începutul cărţii, a apelat cu precădere la sursele primare din Patrologia Graeca, neignorând însă totodată şi alte lucrări tematice ale patrologilor moderni şi contemporani (p.13-14).
Rodul muncii sale este şi această carte, publicată la Londra în anul 1995, iar acum şi la noi, sub traducerea părintelui Constantin Jinga, în care este realizată o introducere în viaţa, activitatea, gândirea şi teologia de căpătâi a capadocienilor.
Anthony Meredith şi-a structurat lucrarea pe două paliere, realizând pe de o parte o privire generală asupra contextului, rădăcinilor şi ideilor lor teologice, puse în slujba apărării şi dezvoltării Ortodoxiei creştine niceene, iar pe de cealaltă parte o privire individuală care încearcă să evidenţieze principalele aspecte ale teologiei şi gândirii acestora.
Astfel, autorul porneşte excursul său prezentând într-o primă etapă contextul istoric al secolului IV, caracterizat de acordarea libertăţii creştinismului, de turbulenţele pricinuite de erezia ariană şi zbaterile episcopatului de a menţine acurateţea mesajului Evangheliei şi implicit unitatea Bisericii. În cea de a doua etapă prezintă rădăcinile teologiei capadociene, aflate în această perioadă de confluenţă a creştinismului cu lumea antică; capadocienii dovedindu-se a fi în cele din urmă o mirabilă punte de întâlnire între cultura clasică şi teologia crestină.
Urmează apoi trei capitole (pp.47-183), în cuprinsul cărora autorul prezintă viaţa iar apoi preocupările, operele şi moştenirile cele mai importante ale fiecăruia dintre cei trei capadocieni.
Astfel, în capitolul trei, intitulat „Vasile al Cezareii“, ne este înfăţişat profilul cultural şi teologic prin care a fost capabil să formuleze, structureze şi să mărturisească Crezul de la Niceea, teme teologice precum natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor, libertatea voinţei (p.53), distincţia dintre incomprehensibilitatea firii lui Dumnezeu şi posibilitatea de a-L cunoaşte pe Acesta prin lucrările Sale (p.55), inseparabilitatea Duhului de Tatăl şi de Fiul (p.73), cât şi nevoia de a fructifica cultul liturgic, care transpune şi structurează învăţătura de credinţă (p.74) prin formele lui doxologice. În acelaşi timp autorul prezintă şi abilităţile practice ale arhiepiscopului Cezareeii Capadochiei, care prin sistematizarea şi fixarea unor norme privind viaţa monahală şi materializarea iubirii creştine în slujirea aproapelui, a reuşit să dea Bisericii o adevărată învăţătură despre monahism, insituţionalizând prin înfiinţarea unor spitale diaconia şi filantropia, promovate de cuvântul Evangheliei. Pe bună dreptate autorul concluzionează că prin întreaga sa viaţă şi activitate „Vasile reprezintă cel mai elocvent tipul de om dedicat întru totul Bisericii“ (p.79), ceea ce este de altfel mărturisit de întreaga Biserică, care l-a trecut în rândurile sfinţilor, acordându-i apelativul de mare dascăl al lumii şi ierarh.
Capitolul următor, „Grigorie de Nazians“, prezintă după structura celui anterior, viaţa, iar apoi caracteristicile principale ale operelor sale teologice, autorul oprindu-se asupra Cuvântărilor teologice, care „rezumă şi prezintă, într-o manieră deosebit de elocventă şi de elegantă totodată, învăţătura Bisericii despre firea lui Dumnezeu şi despre Sfânta Treime“ (p.88), datorită cărora a şi fost considerat de generaţiile care i-au urmat „Teologul” prin excelenţă (p.90). Anthony Meredith observă, analizând într-o manieră sintetică reflexiile sale, că în limbajul teologic al Sfântului Grigorie, tema „luminii” este valorificată adeseori cu referire la Dumnezeu (p.91), deoarece Dumnezeu este lumină (I Ioan 1,5), iar pentru a reuşi să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu şi implicit la mântuire, oamenii trebuind să se împărtăşescă de lumină. Astfel, Grigorie înţelege mântuirea în termeni de iluminare (p.92), care se dobândeşte prin puritatea morală, asceză şi rugăciune. Pornind de la sfaturile evanghelice, omul începe de tânăr „urcuşul pe muntele cunoaşterii dumnezeieşti, care presupune o luptă şi o stăruinţă continue şi nu cunoaşte niciodată izbânda deplină“ (p. 100), strădaniile sale întâlnindu-se cu „mişcarea de coborâre a Sfântului Duh, care se întrupează în persoana lui Hristos“ (p.101).
Pe această cale se realizează “theosis”, îndumnezeirea prin comuniunea noastră permanentă cu Dumnezeul Cel viu, sălăşluindu-ne întru El şi împărtăşindu-ne din sfinţenia Lui (pp.101-102). Autorul, citând patrologi consacraţi, indică faptul că „nici un teolog, înaintea lui Grigorie, nu a folosit conceptul “theosis” atât de consistent şi atât de fervent precum a făcut-o el“ (pp.101-102), ceea ce denotă profunda sa gândire duhovnicească, rodul caracterului său blând şi smerit cu inima, dar mai ales dragostea pe care o nutrea pentru viaţa de recluziune şi rugăciune (p.104).
În cuprinsul capitolului cinci, patrologul englez se opreşte stăruitor asupra lui Grigorie de Nyssa, prezentând de această dată nu doar viaţa şi ideile principale ale gândirii sale, aşa cum a procedat în cele două cazuri anterioare, ci oprindu-se asupra scrierilor de căpătâi ale Sfântului. Meredith conchide astfel că, deşi Grigorie nu a avut parte de studii universitare, precum fratele său mai mare Vasile, „a fost un scriitor, care a ştiut să răspundă cerinţelor vremii, astfel încât să contribuie fundamental la evoluţia ideilor şi mentalităţilor de atunci“ (p.110).
Aplecându-se asupra caracterului scrierilor lui Grigorie, autorul face o întreită diferenţiere, prezentând într-o primă fază învăţătura sa duhovnicească, apoi gândirea sa exegetică, iar în cele din urmă teologia dogmatică. Prezentând cele trei direcţii de sondare a scrierilor sfântului Grigorie, autorul desprinde câteva concluzii, dintre care aş menţiona doar pe cele mai importante. În primul rând observă că deşi Grigorie şi-a însuşit o bună parte din teologia lui Origen (p.196) cât şi o parte a metodologiei acestuia, episcopul Nyssei a filtrat moştenirea origenistă, depăşind metodele şi felul lui Origen de a vedea anumite pasaje scripturistice.
Grigorie insistă apoi asupra ideii infinităţii lui Dumnezeu (p.141) şi a teofaniei (p.147), care alături de necesitatea practicării virtuţilor (p.161) stă la baza iluminării, arătând astfel superioritatea creştinismului, deoarece „poarta principală a cunoaşterii lui Dumnezeu este persoana umană a lui Iisus Hristos“ (p.159), evidenţiindu-se aşadar a fi, alături de Dionisie Areopagitul, „apostolul apofatismului“ (p.183). Referindu-se la opera de mântuire săvârşită de Hristos, Grigorie susţine că dacă prin cădere omul a pierdut nemurirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu (p.176), atunci „scopul întrupării lui Hristos este unul esenţialmente restaurator“ (p.173), prin Învierea Sa refăcându-se legătura indestructibilă a trupului cu sufletul Mântuitorului şi realizându-se astfel o unime indisolubilă (p.193). Din aceasta decurge şi scopul esenţial al euharistiei de a „transforma întreaga fiinţă după firea Sa cea dumnezeiască“ (p.194), noi împărtăşindu-ne pentru a deveni nemuritori şi pentru a ne îndumnezei (p.195). Alte idei teologice fundamentale sunt credinţa în dumnezeirea tuturor celor trei persoane ale Sfintei Treimi (p.183), definirea răului ca ne-fiinţă (p.186) şi a omului ca microcosmos, fiind o fiinţă de legătură între lumea spirituală şi materială, alcătuită după chipul lui Dumnezeu (p.187).
Ultimul capitol intitulat „Importanţa părinţilor Capadocieni“, realizează o prezentare a gândirii teologice a celor trei, evidenţiind contribuţia lor atât la dezvoltarea doctrinei despre Sfânta Treime, cât şi a hristologiei (p.199), scoţând totodată în evidenţă „mariajul între Evanghelie şi elenism“ (p.223), realizat prin capacitatea lor de a se folosi de cultura şi filosofia greacă antică în dezvoltarea gândirii şi atitudinilor lor.
Fructificând izvoarele şi bibliografia de prim rang, Anthony Meredith ne pune înainte o carte prin care reuşeşte să ne introducă în viaţa, spiritualitatea, gândirea şi scrierile de căpătâi ale celor trei corifei capadocieni, arătându-ne din nou importanţa cunoaşterii şi apelului la Sfinţii Părinţi, care au realizat cu adevărat o întrupare a Cuvântului în însăşi fiinţa lor, dovedindu-se astfel a fi prin excelenţă „lumina lumii“, „sarea pământului“ şi „aluatul care dospeşte toată frământătura“, deopotrivă modele şi exemple demne de urmat, nu doar pentru slujitorii sfintelor altare, ci pentru toţi creştinii de ieri, de astăzi şi de mâine.
*Abrudan, Mircea Gheorghe, licenţiat şi masterand al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Babeş-Balyai, Cluj-Napoca.
