Efectele micului ecran asupra minţii copilului
Virgiliu Gheorghe
Editura Prodromos, 2007
Recenzie de Octavian Dărmănescu
Prezentul volum este rece sticla televizorului în regim de stand-by. El repetă un adevăr cu care ne-am obişnuit toţi: uitatul la televizor prosteşte. Încă din primele pagini ni se relatează cazul lui Michael, copil precoce în primii ani de şcoală, dar tot mai împrăştiat, irascibil şi violent mai apoi. Michael crescuse strâmb, cu televizorul în faţă. Acum el era un om paşnic doar în faţa micului ecran. Acum el era un falnic homo videns. „A încercat de mai multe ori să se angajeze, dar nu rezistă mai mult de câteva zile. Este extrem de neliniştit şi distrat, nu are putere să se motiveze şi să se concentreze la munca pe care o are de făcut, nu poate asculta şi îndeplini ceea ce i se spune, deşi la prima vedere pare o persoană normală” (p. 4).
Cartea este un rezumat al celor de dinainte, pe care autorul le-a dedicat acestui periculos fenomen. Totodată, ea apare sub sigla „Asociaţiei pentru Apărarea Familiei şi (a) Copilului”, ceea ce duce indirect la gravitatea problemei. Televizorul nu numai că prosteşte, dar provoacă şi dependenţă. Dacă miliarde de maturi sunt sclavii domestici ai televizorului de ani buni încoace, şi aceasta cu bună ştiinţă, impardonabilă este lipsa de conştiinţă a părinţilor care-şi uită la propriu copii în faţa micului ecran. Să o facă ei, pe pielea lor, dar să nu-i prostească şi pe copii. Cortexul prefrontal, „centrul executiv al creierului uman, sediul tuturor proceselor mentale superioare, al atenţiei, motivaţiei, al controlului comportamentelor şi emoţiilor”, adică „tot ceea ce îl diferenţiază, practic, pe om de animal”, intră într-un somnambulism străveziu şi vesel. Prostirea copiilor se vede în slaba pregătire cu care ei ies din şcoală.
O şcoală care se plânge că nu mai are metode didactice pentru noile generaţii. O şcoală care propune cititul din carte, rămas foarte în urmă faţă de cititul burtierei de pe tv. „Copilul în faţa televizorului nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi percepuţi în faţa micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale” (p. 19). La pagina 36 întâlnim cele mai frecvente efecte ale uitatului prelungit la televizor: „1. neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută; 2. incapacitatea de a asculta şi de a urmări; 3. dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate; 4. a acţiona înainte de a gândi; 5. alternarea rapidă a unei activităţi cu alta; 6. dificultatea organizării şi planificării acţiunilor; 7. dificultatea de a-şi aştepta rândul”.
Volumul se apleacă foarte serios asupra pornografiei, promovată cu precădere la tv. Aceasta destabilizează bazele familiei, face reclamă infidelităţii conjugale, propune tratarea homosexualităţii ca pe ceva normal. Este unul dintre cele mai mari pericole pe care televizorul îl constituie pentru lumea încă pură a copilului. Exacerbarea erotismului pe canalele de televiziune provoacă frustrare, deci violenţă. Noile generaţii sunt mai violente decât cele barbare sau antice. „Faptul că în 73% din toate scenele de violenţă TV făptaşul a rămas nepedepsit creşte şi posibilitatea ca telespectatorii, mai cu seamă cei care au crescut cu televizorul, să adopte comportamente violente în momentul în care întâmpină vreo problemă, când nu li se face pe plac sau nu obţin ceea ce vor. (…) Violenţa de pe micul ecran are caracter impersonal.
Victimele – cei răi – îşi merită pedeapsa, iar suferinţa sau durerea lor nu ne spune nimic” (p. 77). Logic. Copilul care vede numai pumni, va da pumni, cel care vede numai foc, va trage, la un moment dat, în colegii lui de şcoală.
Onestă şi de bun simţ, cartea nu este deloc fatalistă, nimeni nu te opreşte să apeşi start. Problema intervine atunci când nu mai poţi să apeşi stop. Ca orice dependenţă, video-mania este un viciu, deci o stare de necesitate. Pe final, o cassandră: „Deficienţele de atenţie şi concentrare, slăbirea capacităţilor mentale, a puterii de judecată şi a motivaţiei sunt probleme care se află de ceva zeci de ani în atenţia cercetătorilor din lumea occidentală. În ultima vreme aceste afecţiuni au început a fi observate şi la mulţi dintre copiii şi tinerii din ţara noastră, sindromul anunţându-se a avea o largă răspândire în următorii 10 ani”.
Tot înainte, vrednici pionieri!
[ COMANDA ONLINE ]