Recenzie de Octavian Dărmănescu

Monahul Savatie are darul de a te confisca până la terminarea pe loc a cărţilor lui. Subtitlul – „Elemente de teoria icoanei” – nu complică discursul, căci limbajul este cât se poate de clar şi de simplu. Epicul sinuos al icoanei este turnat într-un ghid practic de înţelegere a aspectelor teologice şi estetice ale iconografiei bizantine.

Încă de la începutul autorul preia provocarea din titlu şi răspunde răspicat, având în spate mărturiile martirilor iconoduli: „A refuza posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în icoane înseamnă a tăgădui întruparea lui Hristos”. Dublat de un spirit critic onest, monahul arată resorturile interne ale luptei imperiale din secolul VIII împotriva icoanei:
1. icoanele luau locul naşilor la botez;
2. unii preoţi puneau părticele de icoană în Sfintele Daruri.
3. în Alexandria se „defila” pe străzi în haine împodobite cu imagini sfinte.

Toate aceste mostre de magie, străine de duhul creştin, au declanşat iconoclasmul, biruit definitiv în anul 843, Duminica întâi a Postului Mare comemorând această biruinţă a Ortodoxiei.

Închinând artei paleocreştine un amănunţit studiu, autorul arată noutatea estetică a primelor reprezentări creştine din catacombe: „arta creştină renunţă la dulcegăria şi sentimentalismul greco-roman, preferând un stil sobru şi esenţializat, conform trăirii şi învăţăturii evanghelice”.

Totodată, cartea conţine şi o importantă colecţie de fotografii reprezentând primele simboluri creştine. Încercând o explicaţie a relativei întârzieri a reprezentării Răstignirii, autorul arată: „semnificaţia ruşinoasă a Crucii încă mai era vie în amintirea poporului şi de aceea creştinii, pentru a evita sminteala, nu puteau să înfăţişeze Răstignirea în toată goliciunea ei, fiind înlocuită de o cruce simplă. Cu trimitere directă la Taina Euharistiei e înfăţişarea Mântuitorului în chip de pelican (legenda spune că pelicanul îşi ciupeşte pieptul hrănindu-şi puii cu propriul sânge pentru a-i salva de muşcătura şarpelui). Reprezentările figurate ale lui Hristos erau prezente, atenţie, încă de pe timpul Lui! Eusebiu de Cezareea relatează despre existenţa a două statui ale lui Hristos în oraşele Paneada ( în casa Veronicăi, femeia vindecată de curgerea sângelui) şi Cezareea lui Filip, distruse în timpul prigoanei împăratului Iulian Apostatul.

Cel mai valoros studiul al cărţii îl constituie paralela dintre icoană şi tabloul religios renascentist, când „iconografia este înlocuită cu desăvârşire de pictură, iar Madonele pictoriulor sunt femeile frumoase din a treia pătură” (N. M. Tarabukin). Autorul remarcă rolul Troiţei lui Rubliov, pictorul – sfânt din secolul XV, în naşterea artei moderne, prin anularea perspectivei şi a rotunjimilor dulcege, „ceea ce nu e numaidecât o laudă adusă icoanei, ci mai degrabă o dovadă a puterii ei dumnezeieşti de comunicare”.

În final, o critică justă la adresa subproducţiei „Ultimele ispite ale lui Hristos” a tandemului Kazantzakis-Scorsese.