Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare
Pr. Arsenie Vliangoftis,
Editura Evanghelismos, 2006
Recenzie de Octavian Dărmănescu
Prezentul volum contabilizează câteva dintre strâmbătăţile organizate numite îndeobşte erezii. Însuşi termenul de erezie este astăzi, în era fragmentului, relativizat. Postmodernismul, prin a lui gândire slabă, proclamă domnia puţinului asupra multului, a părţii asupra întregului. Şi cum ereziile sunt triburi precare faţă de cetăţile falnice ale marilor religii, postmodernistul va prefera principial o ideologie prefabricată unei dogmatici imuabile, tradiţionale şi clare.
Autorul începe cu o problemă rezolvată de mult timp, dar care şi astăzi aduce greutăţi: „În Tradiţia ortodoxă asceza este o metodă terapeutică, iar nu o tehnică” (p. 20). Rugăciunea lui Iisus este, deci, un mijloc, nu un scop. Există, însă, o întreagă ceată de alpinişti pseudo-mistici care folosesc pârghiile ascetice ale mai multor religii pentru a vizita cât mai multe înălţimi. Pe cât de cunoscută este confuzia dintre yoga şi isihie, pe atât de mult este practicată, totul întru performanţa de globe-trotteri ai lumilor invizibile. Autorul pune încă o dată lucrurile la punct: „În Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorâre a lui Dumnezeu cel iubitor către om” (p. 22). Era la modă teoria reîncarnării, este şi va fi – piaţa religioasă abundă în avataruri ieftine de asemenea tip. Numai că postulând existenţa extinsă în lumi succesive, minimalizezi până la relativizare valoarea moralei şi a sensului real al acestei lumi. Autorul foloseşte contraargumente clasice: 1. Adepţii teoriei nu pot să justifice lipsa amintirii presupuselor vieţi anterioare. 2. Cum mai poţi chema duhul mortului când el deja a migrat în alt trup? 3. Dacă s-ar muta în alte trupuri, ar exista o explozie demografică de nesuportat pentru Terra. Autorul reia tema yoga-isihasm. Meditaţia de tip yoga „este un scurt-circuit egocentric”(p.143), îl introduce pe individ într-o stare de autohipnoză, uneori frizând patologicul.
Ca orice grec, autorul, care ţine cu tot dinadinsul să avertizeze pe copertă că este „Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie”, este fatalist. Marile erezii ale post-modernităţii sunt tot cele de acum o jumătate de secol, dar care acum au crescut într-o progresie incredibilă. Scientologia, „cel mai izbitor caz de acţiuni criminale ale ereziilor totalitariste” (p. 34), doctrina New Age, care tinde spre „instaurarea unui guvern mondial, care, chipurile, va fi spre binele omenirii şi care va fi condus de aşteptatul mesia al Noii Ere a Vărsătorului” (p. 96). La pagina 101 discursul se ascute şi mai mult: „Neosatanismul este miezul sâmburelui Noii Ere”.
Demascarea planului secret (care încetează a mai fi secret din moment ce este demascat) continuă peste cincizeci de pagini, unde ni se propune un scenariu predictibil: religiile vor fi convocate sub steagul alb al păcii, vor fi topite într-o pastă amorfă din care noul olar va face noul idol. Se sugestionează chiar o „ieşire eroică” a ortodoxiei de la masa C.M.B. (p. 163), autorul respingând categoric expresia de „biserici surori”(p. 182).
Autorul, încă o dată grec, cade în cel mai falnic filetism, declarând că „În planul determinării conştiinţei naţionale şi religioase a cetăţeanului grec de mijloc, se poate spune că sensurile cuvintelor grec şi ortodox se identifică atât de mult, încât aproape că nu se poate concepe calitatea de grec fără cea de creştin ortodox, iar aceasta mai ales în diaspora” (p. 196). La final de volum, se întreabă: „Ar mai fi existat astăzi Ortodoxia, dacă Sfinţii ar fi aplicat atunci practica contemporană a dialogurilor intercreştine şi interreligioase? Oare nu îi interesa pe sfinţi binele omenirii, pacea ş.a.m.d.?” (p. 247). Pe această cale, mulţumim încă o dată poporului grec, care menţine aprinsă flacăra ortodoxiei în furtunile năprasnice ale acestui sfârşit de lume, sfârşit pe care numai el îl poate simţi cel mai bine!
[ COMANDA ONLINE ]