Archive for the ‘Editura Egumeniţa’ Category

3dcoperta-400339.gif

Din temniţe spre sinaxare
Lucrare coordonată de Danion Vasile
Editura Egumeniţa, 2008

Recenzie de Stelian Gomboş

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj duhovnicesc, cartea recent apărută şi intitulată sugestiv: „Din temniţe spre sinaxare” editată de către grupul Areopag, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, şi publicată la Editura „Egumeniţa” din Galaţi, în acest an 2008, cu binecuvântarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de către Părinţii: Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negruţiu, Gheorghe Drăgulin, Demian Tudor, Moise de la Oaşa, Augustin de la Aiud, precum şi cele semnate de către Răzvan Codrescu, Dan Puric şi Danion Vasile.

După cum citim, observăm şi constatăm, volumul de faţă este tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt variate, de la conferinţe şi predici până la poezii şi rugăciuni către noii mărturisitori. Nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.

În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării.

Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare…

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa acestor oameni deosebiţi este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părinţii Iustin Pârvu şi Gheorghe Calciu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică – şi asta pentru că amândoi vorbesc frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lor preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.

Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): căci anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioan Negruţiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleaşi persoane, trecute de aici acolo…)”.

Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată victime, ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părinţii Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa (de la a cărui naştere în ceruri prăsnuim zilele acestea doi ani), au fost prilejuri de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, şi totodată, mă gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!… De aceea, cartea de faţă (şi celelalte care sunt şi vor mai apărea) este foarte bine venită, remarcându-se ca un omagiu şi un prinos de recunoştinţă adus acestor persoane pline de har, dar şi curaj mărturisitor, dorindu-se a fi un pas către revenirea la realitatea normală şi firească a cinstirii înaintaşilor noştri, aşa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noştri”!…

Mărturisesc sincer că, cel puţin eu personal, mă simt foarte împlinit din punct de vedere spiritual – sufletesc, pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-i întâlni şi (de) a-i cunoaşte pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu – care încă mai sunt în viaţa aceasta, iar pe ceilalţi doar cu ajutorul cărţilor şi a relatărilor celor care i-au apucat aici, pe acest pământ – mari personalităţi a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!…

[ >> DESCARCA CARTEA ]

a-doua-venire-a-lui-hristos.jpg

A doua venire a lui Hristos – o viziune ortodoxă
T.L. Frazier
Editura Egumeniţa, 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Teolog american, autorul duce o muncă susţinută de popularizare a Ortodoxiei în America de Nord. Prezentul volum pisează mărunt ceea ce autorul numeşte „mania milenaristă”. După lecturare ai impresia unui enorm lan creştin împuns la fiecare palmă cu câte o sperietoare apocaliptică. Gustul amar este lăsat, ca de atâtea ori, de comoditatea cu care astăzi se vorbeşte despre cel mai important eveniment al istoriei: moartea ei. „Negustorii de mărunţişuri profetice alunecă adesea înspre senzaţional pentru a-şi păstra audienţa, pentru a exploata teama şi curiozitatea faţă de viitor a oamenilor” (p. 13).

Instinctiv, fiecare dintre noi şi-ar dori un airbag în cazul coliziunii cu ziua Z, ultima. Adevărul este că niciun guru specializat în predicţii nu ne poate oferi şi siguranţa trecerii cu bine a ei. Din acest punct de vedere, aceşti harismatici văzători-înainte nu fac decât lirism, putând fi pe bună dreptate consideraţi şarlatani, corupători. Cartea este plină cu figurile unor mari escroci religioşi, autorul neuitând să enumere şi producţiile Hollywood-ului care pedalează pe apocaliptic. Prezicerea viitorului, imposibil de fundat raţional, este cea mai gustată ficţiune din istoria umanităţii. Pe ea s-au clădit cariere, averi, minciuni savante. În modernitate neo-protestanţii au devenit noii experţi în viitor. Autorul se amuză pe seama cifrelor, a îngâmfării şi a siguranţei cu care este enunţată A Doua Venire a lui Hristos.

De această dată, noii apostoli ai extincţiei au împrumutat o erezie veche. Hristos va veni a doua oară şi va domni pe pământ o mie de ani (milenarismul). Populist prin satisfacerea unei necesităţi constante a unei omeniri nedreptăţite, milenarismul aduce cu el dreptatea, prosperitatea şi liniştea universală. Este milenarismul apogeul creştinismului? Este, oare, obligatorie, trecerea şi prin acest interval (încă imperfect) spre perfecţiunea apropiatei Împărăţii veşnice? Cartea demontează punct cu punct greşeala milenaristă. Colportorii ei au ajuns la o perfecţiune de detaliu asupra a ceea ce ni se va întâmpla. Pe de altă parte, pentru a prevesti această nouă epocă de aur, milenariştii sunt împinşi indirect în a prevesti Apocalipsa.

Aici lucrurile stau de-a dreptul scandalos. Logica simplă numără încă două veniri a lui Hristos: una pre-milenaristă, în secret (p. 265), alta pe norii slavei, a treia şi ultima, de la sfârşitul timpurilor. Toate catastrofele mondiale sunt trecute prin mania predicţiei şi servite ca atare. Încet, încet, ultima carte a Bibliei, interzisă pe bună dreptate de Bisericile Ortodoxă şi Catolică spre interpretare, se transformă, prin indicaţiile miilor de detectivi biblici, într-una de politică şi magie istoriografică. Predicţia cu privire la Ziua de Apoi este o păcăleală care a ţinut mereu, dar cu intermitenţe. Din motive deontologice, profeţii au dat vina ba pe eşuarea ei, ba pe mila şi răzgândirea Domnului.

În mod uimitor, dar real şi nu fără o logică, milenariştii (neo-protestanţi) sprijină statul Israel (pp. 124-133), cu bani, cu imagine şi consiliere. De ce? Pentru a grăbi Apocalipsa, deci şi a lor eră de o mie de ani, sioniştii creştini trebuind să contribuie la prosperitatea, consolidarea şi expansiunea tânărului stat Israel, reînfiinţat în 1948. Atenţie la teoria psihanalistului Charles Strozier: „Din Antichitate, continuă argumentaţia, evreii au fost în centrul atenţiei lui Dumnezeu, iar era Bisericii este doar o întrerupere, o parenthesis în planul lui Dumnezeu, ca urmare a respingerii lui Mesia de către Israel. Într-un fel, Biserica este un soi de Plan B dumnezeiesc…” (p. 131). Autorul explică şi mai bine: „Obsesia dispensaţionaliştilor despre Israelul naţional vine din negarea faptului că Biserica este Israelul spiritual. Într-un fel, Israelul ia locul Bisericii. (De aici indiferenţa lor faţă de Biserică în Ţara Sfântă, spre deosebire de idealizarea evreilor în Ţara Sfântă)” (p. 132).

Talibani ai Apocalipsei au fost mereu şi pretutindeni, deci şi în Biserica Ortodoxă. Aici montarea unei fortăreţe pro-Apocalipsă este la îndemâna oricui a visat peste noapte un înger sau „pe Domnul”. Este de ajuns să ieşi pe uliţa satului şi să convingi că a venit sfârşitul lumii: te vei umple de consideraţie şi de audienţă. Mai nou, dacă ai o oarecare tangenţă cu scrisul, publici o broşură cu ce va veni pe capul neamului, o distribui la un preţ bun şi devii cunoscut şi căutat. Autorul profesează un anti-fatalism ortodox echilibrat, discret şi argumentat: Satana deja a fost prins, legat şi aruncat în adâncuri (prin Jertfa lui Hristos, p. 428), Împărăţia lui Dumnezeu a venit odată cu Hristos, după miile de ani diavolul va fi dezlegat din nou, dar pentru puţină vreme (timpul Antihristului). Hristos va veni cu putere, va învinge pe diavol, apoi va judeca neamurile după dreptate. Aceasta este o cronologie relativă, autorul ţinând să menţioneze că milenariştii îşi încep greşeala tocmai din mania cronologiei cu orice preţ, neţinând seama că ultima carte a Scripturii este o culegere de vedenii deloc consecutive! (p. 438).

Cartea se încheie cu o remarcă destul de pertinentă: banalizarea prin repetiţie a discuţiilor despre Apocalipsă şi a calculelor cu privire la ea tind să minimalizeze trezvia proprie (p. 460)! Înţelepciune, deci, şi să luăm aminte!

[ COMANDA ONLINE ]

hristos-si-tinerii.jpg

Hristos şi tinerii
Laurenţiu Dumitru
Editura Egumeniţa, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

În lucrarea „Hristos şi tinerii”, profesorul de religie Laurenţiu Dumitru ne invită la o oră de curs. Decenţa rostirii, noutatea limbajului, predispoziţia către un creştin laic bine conturat, fac din prezentul volum unul care va deschide larg barierele inimii tânărului licean.

Autorul face un inventar necesar al fenomenelor periculoase pentru tinerimea română, invitând la o dezbatere vie, în duh ortodox. Astfel, sunt tratate probleme legate de viaţa sexuală în adolescenţă, autorul îndemnând la rugăciune în faţa atacului susţinut al pornografiei din media audio-vizuale sau în cazul ispitei masturbării. Totodată, tinerii sunt învăţaţi cum să treacă pragul ruşinii la Taina Spovedaniei: „Nu există păcat care să întreacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. În „De trei ori femeie, numai creştină nu”, autorul atacă făţiş spiritul toleranţei totale, care dinamizează ultima redută a moralei creştine în familie. În articolul „Big Brother. Voyeurismul – din manualele de psihiatrie pe ecranele televizoarelor” se demască esenţa patologică a acestei emisiuni cu audienţă ridicată. Un demers salutar îl constituie înfierarea – temperată, ce e drept – a lipsei tineretului creştin-ortodox la Sfânta Liturghie.

De remarcat campania susţinută pe care autorul o duce, de la înălţimea smerită a catedrei de religie, împotriva muzicii contemporane satanice, cât şi a emisiunilor incendiare de pe MTV, gen „The Osbournes”, în care bătrânelul Ozzy pozează în lupul moralist. În două articole separate este tratată nocivitatea unor împrumuturi aculturale, gen sărbătoarea Halloween sau Saint Valentine, arătându-se snobismul şi spiritul gregar al celor ce le prăznuiesc.

Tenta autoconfesivă, deloc stridentă este un câştig al cărţii. În articolul „De la întuneric la Lumină”, semnatarul dă mărturie: „preferam semi-întunericul rockotecii decât lumina zilei ce mă deprima uneori. Nu mă întâlnisem încă pe drumul Damascului cu Hristos, Lumina lumii”. Dând fără parcimonie sfatul cel bun, cartea rezervă încă de la început o minunată apologie a fecioriei (vezi „Dragostea adevărată aşteaptă”: „… sunt persoane care, deşi tinere şi cu hormoni în fierbere, duc o viaţă castă. Consider că majoritatea acestora sunt cei apropiaţi de Biserică, preocupaţi de mântuire, aceia care au un duhovnic stabil, ce se spovedesc şi se împărtăşesc regulat”.).

Profesorilor de religie le sunt rezervate câteva sugestii, titlurile fiind mai mult decât edificatoare: „Profesorul de religie şi postul” sau „Profesorul de religie, bucurie şi Cruce”; cât despre deznădejdea provocată de nelucrarea mesajului evanghelic se dă cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom: „Chiar dacă aruncând sămânţa cea duhovnicească nu culeg rod din pricina trândăviei celor ce mă ascultă «răsplata mea e totuşi neştirbită » ”.

Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, cartea teologului argeşean va fi poate „schimbarea la faţă” a tinerilor creştini din România. Salutăm, deci, pe iniţiatorul acestei „verigi lipsă” dintre teologia morală predată deferent şi prima treaptă către o practică asumată conştient.

21
Feb

Comornic

   Posted by: Lavrentie   in Cărţi mai noi, Editura Egumeniţa, Florin Iordache

comornic.jpg

Comornic, Acatiste şi canoane de rugăciune
Editura Egumeniţa, 2007

Recenzie de Florin Iordache

Sfinţii Părinţi ne învaţă că rugăciunea este esenţială pentru suflet, fiind hrana spirituală fără de care nu se poate trăi. Aşa cum trupul nu poate respira fără aer, aşa nici sufletul nu poate supravieţui fără rugăciune. De aceea o carte de rugăciune este mai mult decât importantă în casele noastre pentru viaţa duhovnicească. Comornicul este o culegere de acatiste şi canoane de rugăciune. Numele de “Comornic” a fost dat de Sandu Tudor – cel care avea să devină ieroschimonahul Daniil, unul dintre sfinţii închisorilor comuniste – primului său volum de versuri.

Trebuie remarcat faptul că termenul nu este folosit aici în sens arhaic, “de celar de stână”, ci în sens figurat de adunare de comori duhovniceşti. Aceasta deoarece rugăciunile sunt adevărate comori pentru cei care le rostesc cu evlavie şi le simt folosul. Comornicul reuneşte rugăciuni, fie acatiste, fie canoane, care au fost citite şi recitite de monahi sau de mireni. În prima ediţie în limba română, cele mai multe texte au apărut în volume care conţineau şi vieţi de sfinţi sau învăţături duhovniceşti. De data aceasta editorii au considerat că este oportun să fie strânse ca într-un buchet de bună mireasmă duhovnicească toate rugăciunile de acest fel care nu se mai regăsesc într-un alt asemenea volum.

În ediţia de faţă, printre altele, au fost selectate acatistele sfinţilor Nectarie de la Eghina, Ioan Rusul şi Ioan Maximovici datorită cultului lor, atât de răspândit la noi în ţară. Sfânta Xenia cea nebună pentru Hristos şi sfânta Iuliana din Lazarevo sunt sfinte de care credincioşii români s-au apropiat cu multă evlavie. Apoi, sfânta Iuliana , care a avut treisprezece copii, este considerată ocrotitoarea familiilor creştine şi, deci, un motiv în plus de a o cinsti şi de a o invoca în rugăciunile noastre, noi cei care avem grija şi răspunderea familiei. Un alt acatist care se regăseşte în carte este închinat sfintei Teodora din Tesalonic. Aceasta, deşi mai puţin cunoscută în spaţiul românesc, este a doua păzitoare a Tesalonicului, după sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir. Lumea ortodoxă o ştie ca pe o mare sfântă făcătoare de minuni şi ca mult ajutătoare a monahiilor şi a tuturor celor care aleg calea mânăstirilor.

Fiecare acatist are trecută şi data prăznuirii sfântului respectiv. Trebuie precizat că sărbătoarea sfintei icoane Prodromiţa are loc în fiecare an la 25 iulie (12 iulie pe stil vechi, cum se ţine în Sfântul Munte Athos ). Se înţelege de la sine că rostul unei asemenea apariţii editoriale nu este acela de a o aşeza în raftul bibliotecii, ci o carte ca aceasta trebuie citită cu evlavie şi credinţă, alături de alte cărţi de rugăciune care alcătuiesc spaţiul nostru sacru de unde izvorăşte apa cea limpede a rugăciunii particulare de zi cu zi.

robiti_de_fenomenul.jpg

Robiţi de ,,fenomenul” Da Vinci. O descifrare ortodoxă a Codului,
Cristian Şerban
Editura Egumeniţa, 2007

Recenzie de Oana Băzăvan

Pornind de la premisa că tinerii sunt astăzi pe un drum fără semne de circulaţie, autorul se oferă – sub protecţia lecturilor solide din Evanghelii şi din Sfinţii Părinţi – să îşi ajute colegii de generaţie, agresaţi de flash-urile unei lumi a iluziei şi a formelor fără fond, să redescopere Calea. Tinerii din zilele noastre ar trebui să înveţe să discearnă, în tonele de maculatură inutilă care se publică, gen „Codul lui Da Vinci”, ce este folositor pentru suflet şi ce nu, cum să primească astfel de atacuri şi cum să ştie să le respingă, cum să înţeleagă că, în ciuda poleielii atrăgătoare în care se înfăţişează filosofia (ieftină) a lumii de astăzi, adevărata împlinire este oferită numai de propria credinţă, pe care din păcate nu o cunosc suficient. La fel de adevărat este că dacă ar cunoaşte Evanghelia mai bine, nu s-ar mai lăsa cuceriţi de „senzaţiile tari” ale unor aşa zise decriptări de coduri care mânjesc cu noroi faţa Dumnezeului nostru.

În plus, cartea autorului Cristian Şerban are o formă dinamică, de dialog, în stilul lui Platon, una care implică cititorul într-o experienţă activă de descoperire a răspunsurilor pe care le căuta. Interesantă este de pildă explicaţia oferită la tabloul care înfăţişează Cina cea de taină. Se arată că Da Vinci s-a inspirat pentru tablou din Evanghelie, ba chiar a fost punctual în a respecta un verset biblic. Pe de altă parte, Brown doreşte să ne convingă că tabloul arată femei unde nu sunt femei, conspiraţii unde nu sunt conspiraţii, simboluri, unde nu sunt simboluri…

„Deoarece am auzit că unii [...] venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre” (Faptele 15, 24), ne-am gândit să vă recomandăm această carte, încredinţaţi fiind că rândurile ei vă vor suscita curiozitatea şi vă vor schimba setea de senzaţional în sete de Adevăr.