Recenzie de Octavian Dărmănescu

America s-a banalizat prin repetiţie. Este o regulă terestră valabilă în orice moment istoric. Prezentul volum este o radiografie delicată a societăţii americane făcută de către un preot care încă din 1985 urmăreşte fenomenul american chiar la el acasă. Părintele Gheorghe Calciu arată că greşeala americanilor este una ontologică, de rasă. Iată mărturia unei fiice duhovniceşti de acolo: „Americanii, spune părintele, sunt peste măsură de mândri; ei sunt obişnuiţi cu puterea, cu forţa lor, iar conceptele de umilinţă şi de pocăinţă nu le sunt prea familiare, nici măcar printre creştinii conservatori. Or, cu timpul, am ajuns să văd că aceste concepte reprezintă chiar inima Evangheliei: ele constituie cel mai consistent mesaj al lui Iisus. Dar noi trecem cu uşurinţă peste aceste concepte, cam grăbiţi în încredinţarea noastră că Dumnezeu ne iubeşte. (…) Nu găseşti multe Biserici care să predice asta astăzi, fie ele conservatoare sau liberare” (p. 146).

Cartea nu se ţine de titlu şi divaghează constant, însă cele câteva eseuri despre americanizare sunt pline. Produsul brut al societăţii americane este aşa numitul homo americanus. Acesta este exportul predilect al americanilor, livrat împreună cu stilul de viaţă american. Ca de obicei, părintele cade în politichie, dar numai pentru a ne lărgi percepţia asupra resorturilor invizibile care ne mână viaţa terestră. Condamnarea la americanizare pare a nu avea dreptul la recurs, mai ales că este îmbietoare. Însă părintele răspunde cu armele sale: „Ortodoxia este de două ori duşmanul de moarte al establishment-ului: mai întâi, pe plan mistic, pentru spiritualitatea ei şi pentru puterea rugăciunii, datorate duhului apostolic din mănăstiri, teren în care satana şi acţiunea sa unificatoare, sub conducerea lui Antrihrist,este adânc subminată; în al doilea rând, pentru că ea nu are internaţionalismul catolic, învăţând că ne vom prezenta la Judecata Finală fiecare în rândul cetei sale (I Cor. 15, 22-23). Această credinţă dă naţiunilor o justificare mistică şi nezdruncinată: ideea de demnitate şi de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu a fiecărui neam pentru modul în care şi-a îndeplinit misiunea sacră şi comună tuturor membrilor săi pe acest pământ, care este singurul spaţiu de lucrare a mântuirii” (p. 35).

Şi totuşi, se pare că rezistenţele la globalizare încep să pocnească sacadat, una câte una. Americanizarea ne paşte bucuros. Tirania modelului unic stă palmată, nu se dă încă pe faţă, nu este altceva decât un comunism consumist, deci cu faţă umană. Modelul unic este America federală. Autorul contabilizează atentatele din şcolile americane provocate de minori, numindu-şi capitolul „Demonizarea Americii”. Iată o constatare a fiicei lui Billy Graham, Jane Clayson, despre violenţa din şcolile americane: „Cred că Dumnezeu a fost foarte întristat de ceea ce s-a petrecut, aşa cum suntem şi noi; dar, de ani de zile, noi tot Îl somăm pe Dumnezeu să plece din şcolile noastre, să plece din guvernul nostru, să plece din viaţa noastră. Or, ca un gentleman ce este, El S-a retras ca atare. Cum să ne mai aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea binecuvântarea şi protecţia Lui, câtă vreme noi Îi tot cerem să ne lase în pace?” (p. 36). Volumul consemnează şi trecerea însemnată a evreilor americani la Ortodoxie. Acest fenomen este datorat nu numai mediatizării crescânde a Ortodoxiei în Statele Unite, ci şi, în mare măsură, spiritului căutător al aderenţilor pe calea adevărului.

Federalismul american are la bază convenţii oculte, deconspirate harnic de către autor, întru dumirirea lectorului. Un „founding father” anti-Hristos, Thomas Jefferson, al treilea preşedinte american, scrie o viaţă a lui Isus din Nazaret, eretică: „El exclude orice fenomen supranatural din Evanghelii: minunile, vindecările, învierile din morţi, cea mai mică aluzie la faptul că Isus ar fi fost Dumnezeu, sau că între El şi Dumnezeu ar fi fost vreo relaţie specială, inclusiv Naşterea din Fecioară şi Învierea din morţi” (p. 17). Îngrijită de Răzvan Codrescu, această ediţie (a doua) beneficiază de o prefaţă lămuritoare a aceluiaşi: „Într-un fel, homo americanus, aşa cum se află radiografiat aici, este omul recent al Părintelui Calciu (ca să evoc o sintagmă pe care d-l H.-R. Patapievici a făcut-o celebră peste noapte, într-o carte nu mai puţin radicală, în sistemul ei de referinţă, decât cea de faţă). În registre diferite, este vorba, aici şi acolo, de acelaşi tip uman, de acelaşi faliment al modernităţii, de acelaşi recurs soteriologic la soluţia creştină. Definiţia omului recent i se aplică întocmai lui homo americanus (care nu este, în fond, decât omul recent investigat la sursa lui, în mod mai amplu şi mai concret, din perspectiva şi cu experienţa istorică a altei generaţii)” (p. 11).

Teologie socială
Prof. univ. dr. Pavel Chirilă, Pr. dr. Mihai Valică, As. soc. drd. Andreea Băndoiu, Ec. drd. Cristian George Popescu
Editura Christiana, 2007

Recenzie de Cătălin Petrescu

Editura Christiana aduce recent în atenţia cititorilor lucrarea „Teologie socială”, rod al colaborării prof. univ. dr. Pavel Chirilă, pr. dr. Mihai Valică, as. soc. drd. Andreea Băndoiu şi ec. drd. Cristian George Popescu, oameni implicaţi cu toate forţele în această idee de a apropia bolnavul de Biserică şi de-a implica mai mult Biserica în problemele sociale. Cum prima şi cea mai importantă poruncă a Mântuitorului este aceea de a iubi pe Dumnezeu şi aproapele, această dragoste capătă o nouă vigoare prin implicarea Bisericii în social.

„A ne iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie” spunea Antoine de Saint-Exupéry. Iată că uneori, extrapolând sensurile iubirii înseamnă şi a ne privi unul pe celălalt. Poate că unul dintre cele mai pregnante impulsuri distructive ale vremurilor pe care le trăim este această indiferenţă ucigaşă ce ne face să trecem nepăsători pe lângă suferinţa aproapelui nostru. „Nu-i nimeni el însuşi o insulă / Toţi aparţinem unui continent / Deci moartea oricui mă împuţinează / Căci şi eu sunt cuprins de omenire / Nu trimite pe nimeni să vadă / Pentru cine bate clopotul / Întotdeauna bate şi pentru tine” scria poetul englez John Donne. Ce oare ne face să nu auzim bătaia clopotelor? Poate prea marea dragoste pentru propria persoană, poate prea multa şi imprudenta credinţă că noi nu vom ajunge niciodată să întindem mâna după ajutor. Poate că efemera bucurie a unei zile de azi îi face pe cei mai mulţi să nu poată vedea mai mult de limitatul orizont al pântecului.

Cartea de faţă ne deschide ochii asupra primei porunci biblice şi ne ajută să înţelegem că a iubi înseamnă uneori a putea să priveşti spre cel căzut şi să te priveşti în oglindă cu aceeaşi seninătate, că a iubi nu înseamnă a aştepta să primeşti cu mâna cea mai lungă ci a da cu ea fără a aştepta nimic în schimb. De fapt „adevărata iubire începe de acolo de unde nu mai aştepţi nimic”. Iată ce spunea într-una din mai vechile sale scrieri („Conceptul de medicină creştină. Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox” Ed. Christiana, 2001) minunatul doctor Pavel Chirilă referitor la abordarea sufletului bolnavului în timpul actului medical. „Medicul creştin îi acordă timp şi preţuire. Pentru că e veşnic sufletul trebuie abordat cu înfiorarea cu care abordezi veşnicia”. Splendidă formulă care spune totul despre implicarea unui doctor creştin în vindecarea bolnavului.

Citind, studiind, însuşindu-ne principiile cărţii mai facem un pas către nevăzutul Sfântului Apostol Pavel. Să-l facem dar cu tărie, curaj şi seninătate, implicându-ne noi înşine mai mult în suferinţa celorlalţi găsind astfel prilej de bucurie în urmarea primei şi celei mai de seamă porunci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă
Ioan Ianolide
Editura Christiana, 2006

Recenzie de Stelian Gomboş

Avem în faţa nostră o carte cutremurătoare, folositoare şi mărturisitoare, apărută în colecţia „Predanie a Mărturisitorilor Români din Închisori”, îngrijită fiind de obştea Mănăstirii Diaconeşti – Judeţul Bacău şi având Prefaţa (ultima) semnată de către pururea pomenitul şi regretatul Părinte Gheoarghe Calciu – Dumitreasa, iar Postfaţa fiind elaborată de către scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu.

Memoriile foarte mişcătoare scrise de cel care mucenicit în puşcăriile comuniste ale gulagului românesc timp de 23 de ani, alături de Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor”, Părinţii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor ori Mircea Vulcănescu, Marcel Petrişor, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Nichifor Crainic şi Gheorghe Jimboiu împreună cu mulţi alţii, constituie „o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!…

Manuscrisele, cu multe alte hârtii, au fost aduse de cineva, după moartea autorului, puse într-un sac, fără nici o ordine, fără numerotare, încât maicile de la Diaconeşti în frunte cu monahia Antuza Diaconu, au avut foarte mult de lucru până ce le-au ordonat şi încropit în lucrarea de faţă, fiind nevoite să se orienteze după titluri, urmărind evenimentele descrise în concordanţă cu istoria închisorilor prin care autorul şi alţi eroi ai memoriilor au trecut. Din toate relatările despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18 – 19).” Părintele Calciu în „Cuvântul său introductiv” mărturiseşte că „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poete cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!…

Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cittitorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de Filocalie: „Despre curăţirea lăuntrică”.

Atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică” – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

Lucrarea în sine nu are un cuprins deoarece ea însăşi este un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată „nişte victime” ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept „eroii credinţei”, purtătorii Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Este foarte importantă remarca autorului „Postfeţei” – scriitorul şi editorialistul Răzvan Codrescu, potrivit căreia „la peste 40 de ani de la lichidarea închisorilor politice comuniste şi la peste 16 ani de la prăbuşirea vechiului regim, în România nu avem nici un martirologiu oficial şi nici un martir creştin anticomunist, cinstit după cuviinţă de Biserica neamului… drept pentru care am găsit de cuviinţă, la Editura Christiana, să ieşim în întâmpinarea ignoranţei sau indolenţei curente cu o colecţie documentară închinată martirajului ortodox din România secolului XX, intitulată „Ortodoxia luptătoare”. „Dacă volumul de faţă, atât de înrudit tematic, nu a intrat în colecţia respectivă, este numai pentru că a fost altfel structurat – precizează Răzvan Codrescu. Povestea lui este schiţată, în mare, în lămurirea editorială care precede textul regretatului Ioan Ianolide. Lucrată în cea mai mare parte, cu admirabilă şi exemplară migală, pe parcursul mai multor ani, la Mănăstirea Diaconeşti, unde a ajuns după lungi peripeţii (împlinindu-se astfel şi năzuinţa autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: „Călugării vor fi cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe asupra acestui document”), această carte este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor.

Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.

Nădăjduim că documentul de faţă, ce este unic în felul său la noi, unul al răscumpărării timpului mântuirii şi a vremurilor prin credinţă, în care suferinţa, asceza, viaţa duhovnicească şi cunoaşterea mistică calcă îmbinate şi împreunate pe urmele mărturisitorilor din vechime, adică din perioada apostolică, patristică şi postpatristică, reamintindu-ne cu litere însângerate că viaţa creştină şi „creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu, va beneficia şi de întreaga atenţie a Sfântului Sinod şi a Comisiei de Canonizare a Bisericii Ortodoxe Române, care înainte de a înălţa Catedrala Mântuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvârşi pe cea înălţată în Duh, adăugându-i noi turle de sfinţenie…” – mărturiseşte şi argumentează acelaşi Răzvan Codrescu.

În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de faţă reprezintă meritul de necontestat al autorului, al editorilor, al Părintelui Gheorghe Calciu – Dumitreasa, toţi demonstrând importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă ne reaminteşte şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…