Archive for the ‘Editura Cathisma’ Category

cartea_despre-intalnirea-cu-dumnezeu.jpg

Despre intalnirea cu Dumnezeu
Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului
Editura Cathisma, 2007

Recenzie de Ciprian Voicilă

Am citit cu ani in urma “Scoala rugaciunii”. La prima lectura am fost socat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintitului Antonie, din care aflam destule amanunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson il intreaba: “Sunteti de parere ca transmiterea Evangheliei poate fi impiedicata de cultura de suprafata a stilului englezesc modern de viata?” Acesta ii raspunde: “Da, fiindca Evanghelia trebuie sa atinga nu doar intelectul, ci intreaga fiinta. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sa discutam despre asta, sa o studiem ca idee”, dar in realitate ei nu fac nimic. A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in “barlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea- trebuie sa patrunzi inauntru”.

Prin urmare, cartea “Despre intalnirea cu Dumnezeu”, aparuta sub ingrijirea Parintelui Savatie la editura Cathisma in 2007, vorbeste intr-un stil profound si authentic despre intalnirea noastra inevitabila cu Tigrul.

Omul relationeaza cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu aproapele sau. Cand ne intalnim cu Dumnezeu? Cand vrea El. “Ne intalnim cu Dumnezeu atunci cand El insusi ne cauta. Mantuitorul a spus: Bateti si vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori indelung, intrucat Hristos stie ca nu suntem pregatiti inca pentru intalnire, nu suntem gata sa-l privim fata catre fata pe Dumnezeul cel Viu; caci a te intalni cu Dumnezeu inseamna dintotdeauna sa vii la judecata; este la fel cu a intalni o frumusete neconditionata, un adevar neconditionat, o dreptate neconditionata. Si in fata acestei frumuseti, acestei dreptati si acestui adevar- in fata sfinteniei dumnezeiesti- stam fara raspuns. Din acest motiv Dumnezeu asteapta timpul parguirii, maturizarii, atunci cand vom fi noi insine in stare sa ne pronuntam judecata asupra noastra si cand vom putea primi judecata Sa neconditionata, dreapta, nepartinitoare, in care sa nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu catre o crestere spre vrednicia de om in deplinul sau inteles. Traind aceasta experienta a intalnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi in acelasi timp si mantuire si infricosatoare judecata, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Infricosator lucru este sa cadem in mainile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a intalnit cu Dumnezeu incepe o viata noua. “Insa o noua viata care nu inseamna neaparat una mai atractiva, mai usoara, ci noua in sensul ca nu se aseamana prin nimic cu cea anterioara; e o viata in care stapaneste dreptatea lui Dumnezeu si nu cea omeneasca, adevarul Dumnezeiesc si nu adevarurile omenesti, masurile lui Dumnezeu si nu cele omenesti; este o viata noua in care trebuie sa traim dupa masura lui Hristos Insusi, sa ne asumam responsabilitatea pentru viata lumii, la fel ca Hristos, impreuna cu El si cu acelasi pret cu care El isi ia aceasta responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvantul cheie care deschide intreaga viziune propovaduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevarat crestini cand ne asumam responsabilitatea. In intalnirea cu sinele nostru profound ajungem sa ne cunoastem numai in clipa in care ne asumam riscul de a ne vedea asa cum suntem, lipsiti de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care ii este frica sa le exploreze; in fiecare exista un dezacord interior care il ingrozeste. Sa ramai cu tine insuti e unul dintre cele mai infioratoare lucruri ce i se pot intampla unui om, daca face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar cand incercam sa privim mai profound suntem cuprinsi pur si simplu de groaza. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru ca exploram un domeniu absolut necunoscut noua: cine oare poate spune cati monstri se pot ridica din aceste profunzimi? Cata rautate, cata furie, cata minciuna, cat neadevar, cata frica? Cata aviditate- si sufleteasca, si duhovniceasca, si trupeasca? Cata ura, cata impasibilitate, cata cruzime voi vedea daca voi privi inlauntrul meu? Ne este, cu siguranta, mult prea oribil. Insa daca nu facem asta, daca refuzam aceasta groaznica, inspaimantatoare intalnire, nu vom putea gasi nicicand suficienta barbatie pentru a-L intalni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Intalnirea cu aproapele nostru e la fel de dificila ca primele doua. Dar “avem fiecare in fata misiunea de a ne intalni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea si a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, caci este anevoios. Pentru ca a auzi inseamna a ne lega soarta de altcineva, a vedea inseamna a ne lega soarta de altcineva. Intalnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav si il intrebam: Ei, cum iti mai merge?… Si cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveste cu speranta si cu teama: oare acest om chiar a pus o intrebare la care vrea sa stie raspunsul cu adevarat? Oare intr-adevar acest om vrea sa afle si sa-si lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonatie strabat speranta si frica, iar acesta cel mai adesea raspunde: multumesc, binisor… Adesea ramanem satisfacuti de acest raspuns; raspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras in valtoarea sortii altuia, nu a solicitat participarea noastra, nu a fost rostit cuvantul in urma caruia nu ma voi mai putea intoarce cu indiferenta de la acesta. Am vazut in ochii sai rugaminte, nadejde si frica, dar am inchis ochii si m-am multumit cu raspunsul lui, iar acum sunt liber; stiu ca la el e “binisor” si inseamna, probabil, ca e bine. Dar asculta vocea lui si priveste ochii lui, vezi expresia lor si nu vei mai putea pleca asa, pur si simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat in “barlogul” Tigrului si s-a sfasiat printr-o intropectie nemiloasa inainte ca Acesta sa faca vreo miscare spre el. In urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvant cu putere multa si darul de a-i trezi pe oameni din amorteala unei vieti caldicele. “Indrazniti, eu am pasit inauntru”.

[ COMANDA ONLINE ]

povestiri-ortodoxe-cehov.jpg

Anton Cehov
Povestiri ortodoxe
Editura Cathisma, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Parintele Savatie Bastovoi a mai facut o fapta minunata. A strins intr-un volum “povestirile ortodoxe” ale unui gigant al literaturii ruse si universale, Cehov. Intreprinderea sa este inedita si binevenita din cel putin doua motive. Primul ar fi acela ca in mentalitatea intelectualului ortodox doi sunt scriitorii rusi care au sondat profunzimile duhovnicesti ale omului: Dostoievski si Gogol. Celor doi li se adauga, iata, Cehov, caruia hermeneutii i-au pus, in timp, doar eticheta de prozator si strabunic al literaturii absurdului. Adunind intr-o carte prozele duhovnicesti ale lui Anton Cehov, Parintele Savatie contrazice canonul literar in care predecesorii sai l-au inclus pe Cehov.

Al doilea motiv, formulat chiar in cuvintele Parintelui, ar fi ca ”antologia de fata este, fara indoiala, o baie de lumina si un izvor care tisneste curat din adincurile celei mai autentice traditii evanghelice si patristice.Credem ca ea va satisface setea multora din cei care cauta sincer sa cunoasca si sa inteleaga Ortodoxia.” “Povestirile ordodoxe” li se alatura unor carti de beletristica foarte cunoscute ca “Siddhartha” lui Hermann Hesse sau “Povestirilor orientale” (re)scrise de Marguerite Yourcenar.

Titlul pus de Parintele Savatie, “povestiri ortodoxe”, este justificat prin mesajul celor sapte proze (“Sfinta simplitate”, “Cosmarul”, “Scrisoarea”, “Cazacul”, “Omorul”, “Volodea cel mic si Volodea cel mare”, “Arhiereul”): toate vorbesc despre cainta, mila, iubire si iertare (tot Parintele Savatie ne-a reamintit cu alta ocazie ca “a iubi inseamna a ierta”). In acest fel ele sunt ortodoxe fara a fi ortodoxiste ceea ce contribuie decisiv la impactul lor asupra sufletului cititorului. Te conving si iti inmoaie inima cum te-au convins in trecut “Oliver Twist”, “Mizerabilii”, “Coliba unchiului Tom”, “Singur pe lume”. Sunt texte care te transforma cu adevarat intr-un om.

Cartea iti ofera surprize (foarte placute, nascatoare de nadejde) si prin notele ei de subsol. Intr-una din ele Parintele Savatie spune: “Cehov pune aici in discutie un asa-zis pacat paradoxal, cuprins in chestionarele de spovedanie care circulau pe vremea lui si mai circula inca, desi el contrazice viziunea ortodoxa asupra subiectului. Pentru Ioan Scararul, de exemplu, nadejdea nestramutata a pacatosului in mila lui Dumnezeu este focul care care il goneste pe diavol”. Parintele se refera la “pacatul” nadajduirii prea mari in mila lui Dumnezeu.

Pentru a va stirni interesul si a va face sa cumparati cartea (costa numai 180.ooo lei vechi), din care le veti citi copiilor vostri la vremea cind li se articuleaza principalele trasaturi sufletesti, va voi rezuma una din cele sapte povestiri, “Cazacul”.

Arendasul satului Nizy, Maxim Torciakov, se intorcea de la biserica, savurind alaturi de proaspata lui sotie bucuria Invierii. “Oriunde ar fi privit si orice ar fi gindit, toate I se pareau luminoase, pline de bucurie si fericire”. “S-a zis: mare este ziua aceasta!-zicea el. Inseamna ca este mare!Sa vezi, Liza, acusi soarele va incepe sa joace. La fiecare Paste joaca!Si el se bucura, ca si oamenii!”. Pe drum intilnesc un cazac bolnav, neputincios care datorita slabiciunii in care se afla nu ajunsese la biserica sa se bucure de slujba Invierii. Cazacul le face urmatoarea rugaminte: “voi, ortodocsilor, poate-mi veti da, ca unui drumet, o bucatica de pasca sfintita, sa ma infrupt!” Mosierul din preaplinul bucuriei inimii sale imediat ii vine in intimpinarea nevoii lui: “-Pasca?- intreba Torciakov. Se poate… Asteapta, acusi… Maxim cauta repede prin buzunare, privi la nevasta si zise: -N-am cutit, n-am cu ce sa tai. Dar sa o rup nu-mi da mina, voi strica toata pasca. Asta, da problema! Cauta, poate ai tu cutit? Cazacul, cu ultimele puteri, se ridica si se indreapta spre saua sa dupa cutit. –Iaca ce v-a trecut prin cap!-zise suparata nevasta lui Torciakov. Nu te voi lasa sa strici pasca! Cum s-o duc taiata acasa? Si cine a mai vazut sa faci Pastele in stepa! Du-te la tarani in sat si acolo o sa te infrupti! Femeia lua din mina barbatului pasca invelita intr-un servet alb si zise:- N-o dau! Se cuvine a sti rinduiala. Asta nu e o chifla, ci pasca sfintita si este pacat sa o rupi fara socoteala.” Nu se cuvenea asa cum nu se cuvenea ca Mintuitorul nostru sa vindece de pacat si de boala oamenii in zi de simbata.

Mosierul isi calca pe inima si ii cedeaza nevestei: “-Ei, cazacule, nu te supara!-zise Torciakov si incepu sa rida. Nu ma lasa femeia! Bun ramas, drum bun! Maxim smunci haturile, suiera si brisca pleca cu zgomot mai departe”. Inainte de a ajunge acasa pe mosier incepu sa il chinuie constiinta: “Nu i-am dat pasca, Lizaveta, dar cred ca lui ar fi trebuit sa-i dam. Doar si el vroia sa se infrupte.” In inima mosierului soarele bucuriei Invierii incepe sa apuna. Ouale rosii, pasca, vinul nu il atrag. Pleaca in cautarea cazacului, dar nu il mai gaseste. In sat intreaba pe toata lumea daca nu au vazut cumva un cazac si un cal. Nimeni nu l-a vazut. Disperat, Maxim se intoarce acasa ii ii zise sotiei; “Eu ma tot gindesc: daca Dumnezeu a vrut sa ne ispiteasca si ne-a trimis un inger sau vreun sfint in cale, in chip de cazac? Doar exista asa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mihnit un om.”

Mosierul Maxim are revelatia faptului ca s-a insotit cu o femeie rea si proasta. Din acest moment viata sa devine un iad. Incep certurile casnice, recade in patima betiei, gospodaria se imputineaza, datoriile cresc. “Cind era beat, statea acasa si facea scandal, iar cind era treaz bintuia prin stepa, asteptind sa-i iasa in cale cazacul…”

Timpul in care trebuie sa ne manifestam iubirea de aproapele nostru, timpul mintuirii noastre este clipa, ‘acum’, pare sa ne sopteasca Cehov printre rinduri.

Astept cu nerabdare noile surse de bucurie duhovniceasca anuntate in colectia de proza la editura Cathisma: Veniamin Fedcenko- “Intilniri cu sfinti”, Nicolai Leskov- “Ingerul pecetluit”.

[ COMANDA ONLINE ]

21
Feb

Slava desarta

   Posted by: Lavrentie   in Cărţi mai noi, Editura Cathisma, Florin Iordache

Slava deşartă
Editura Cathisma, 2007

Recenzie de Florin Iordache

Cartea pe care avem marea bucurie de a o aduce înaintea iubitorilor de lectură duhovnicească poartă semnătura cunoscutului ieromonah Savatie Baştovoi. Părintele de dincolo de Prut a adunat apoftegme ale Sfinţilor Părinţi despre slava deşartă, comentându-le în stilul său unic, am putea spune, cu care ne-a obişnuit de ceva ani. Astfel, o serie de lecturi patristice, selectate cu o aleasă acrivie de părintele Savatie, cucereşte pe cititor prin bogăţia şi înălţimea pildelor şi maximelor pe care le conţin. Cititorul are în faţa ochilor inimii o antologie tematică din cea mai frumoasă carte pe care a moştenit-o Biserica, după Sfânta Scriptură, şi anume Patericul Egiptean, cuprinzând în special vieţi ale pustnicilor egipteni din veacurile IV-V. Despre Pateric, aşa cum este el, în întregimea sa, se ştie că este o carte voluminoasă, conţinând destule texte pe care omul din afară, comod şi prea adeseori grăbit, nu poate să le guste, de vreme ce multe dintre ele rămân ascunse chiar şi pentru unii monahi. „De aceea, spune părintele Savatie, am socotit că o selecţie a textelor, cu mici comentarii unde era nevoie, pentru a desluşi psihologia şi obiceiurile monahilor egipteni din aceea vreme, ar fi accesibilă şi interesantă”. Ca ediţie de bază, „autorul” a folosit Patericul editat la Alba Iulia. Pe lângă apoftegmele cuprinse în Patericul Egiptean, au mai fost adunate aici şi cuvinte ale altor Sfinţi Părinţi, care, împreună, „întregesc tabloul cel mult împestriţat al slavei deşarte”.
Minunat este cuprins unul din sensurile cărţii de către tânărul ieromonah în următoarele cuvinte: „Fiecare, citind, se va recunoaşte în multe dintre cuvintele Sfinţilor, având senzaţia unei radiografii curăţitoare care se face cu blândeţe în adâncul sufletului”.
Unele pilde şi fapte sunt, poate, greu de pătruns de o parte dintre cititori. Dar, aceasta se întâmplă datorită măreţiilor care se regăsesc într-însele şi, se înţelege, din cauza micimii duhovniceşti căreia ne-am făcut părtaşi prin păcatele şi minusurilor care ne asupresc.
Să luăm, bunăoară, următorul dialog între avva Arsenie şi un frate care s-a dus la schit şi uitându-se pe fereastră, l-a văzut pe Bătrân peste tot ca un foc. Şi, bătând la uşă, a ieşit bătrânul şi, văzând pe fratele, spăimântat, i-a zis lui: „Este multă vreme de când baţi? Nu cumva ai văzut ceva?”. Şi i-a răspuns lui fratele: : „Nu!” Comentariul părintelui: „Mai mult decât orice, sfinţii se fereau să-şi arate sfinţenia vieţii lor. Fiind cuprins în extaz la vremea rugăciunii, Sfântul Arsenie se arată speriat, ca şi cum ar fi fost prins în vreun păcat.”
Ne trebuie şi nouă rugăciune să putem „rezista” la o asemenea lectură, sunteţi de acord?