Archive for the ‘Editura Apologet’ Category

23
Feb

Intre rock si iubirea fara sfarsit, Cristian Serban

   Posted by: Lavrentie   in Carti mai vechi, Editura Apologet, Laurenţiu Dumitru

intre-rock-si-iubirea-fara-sfarsit.jpg

Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni
Cristian Şerban
Editura Apologet, 2006

Recenzie de Laurenţiu Dumitru

Cititorii de carte ortodoxă îl cunosc deja pe Cristian Şerban. El a debutat exploziv cu lucrarea „Internetul. Tinerii în faţa provocării”. Acum ne pune înainte o a doua carte, „Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni”. De fapt, autorul ne pune înaintea sufletului, însuşi sufletul său; spunem asta pentru că nicăieri nu poţi afla mai desluşit sufletul unui om, decât în paginile de jurnal. Aici, Cristian Şerban se descoperă pe sine aşa cum este el, necosmetizat, cu bune, cu rele, cu neputinţe şi izbânzi. Pe alocuri ai senzaţia că asişti la spovedania lui. E un risc, de bună seamă, dar totodată lucrarea sa e de mare folos duhovnicesc pentru tinerii vremurilor noastre, care trăiesc şi ei frământările lui.

Întoarcerea către Hristos a tinerilor iubitori de rock se face destul de greu, pentru că aceştia, în timp, puţin câte puţin, şi-au asimilat mentalitatea, filosofia rock, străină întru totul de duhul Bisericii. Frecventarea locurilor promiscue i-a familiarizat cu răul, cu păcatul. Mulţi dintre aceştia iau binele drept rău şi răul drept bine. Familiarizarea cu răul înseamnă obişnuinţa cu răul şi ştim că obişnuinţa este o a doua natură. Înclinarea spre păcat, spre trupesc, spre libertinaj sădesc în timp, în sufletul rockerului, ideea că viaţa în Hristos, credinţa în Dumnezeu e urâtă, fanatică, nesatisfăcătoare. Aici intervine Cristian Şerban cu mărturia vieţii lui. În „Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni” autorul descoperă tinerilor, în cuvinte simple, dar pline de duh, că nu e deloc aşa, că Dumnezeu e dragoste, bucurie, pace, şi încă din belşug.

Convertiţii n-au fost niciodată tăcuţi, iar Cristian Şerban nu face excepţie. El ştie că poate păcătui prin tăcere. Simte că trebuie să dea mărturie despre modul providenţial în care Hristos a lucrat în viaţa lui.

Cristian Şerban s-a hotărât să lupte, să dezlege „piatra de moară” de la gâtul unora „dintre aceştia mici” ai lui Hristos şi implicit să întindă o mână celor ce se scufundă în apa tulbure a ambiguităţilor sensurilor vieţii fără Dumnezeu. O face delicat, tainic, vorbind nu despre greşelile altora, ci despre ale lui, pe care Domnul în bunătatea Sa le-a acoperit. Citiţi în tihnă şi meditaţi!

[ COMANDA ONLINE ]

1 Comment
21
Feb

Convertirea prin literatura, Octavian Darmanescu

   Posted by: Lavrentie   in Cărţi mai noi, Editura Apologet

convertirea-prin-literatura.jpg

Convertirea prin literatură
Octavian Dărmănescu
Editura Apologet, 2007

Recenzie de Artur Silvestri

Cu oarecare vreme în urmă, să tot fie vreo doi ani şi ceva, începusem să urmăresc cu interes, în “Argeşul Ortodox”, un fel de rubrica – din păcate nu chiar săptămânală – conţinând însemnări despre cărţi şi scurte adnotări pe teme diferite, alcătuite de Octavian Dărmănescu, ce aveau în comun atât stilul (elegant şi visător) cât şi atitudinea, echilibrată şi “integratoare”.

Erau nişte comentarii de o ţinută ce sărea în ochi de îndată căci nu aveau nimic din compilaţia indigestă a scrierilor “popeşti” (stimabile în fond, dar constituind esteticeşte un fel de neo-folklor confesional fără o semnificaţie mai înaltă) şi nici din potrivirile sterile, obraznice şi în limbaj abject ale unui gen de “intelocrat” contemporan ce nu poate arăta decât un ireductibil suflet de slugă cu gând josnic. Cam tot ce se aşeza treptat, formând un jurnal de lecturi libere şi ingenioase, defineau un gânditor fără prejudecăţi, al cărui creştinism era nu declarativ, ci însuşit şi, la drept vorbind, consubstanţial.

Câteva din aceste contribuţii înmulţite cu vremea s-au adunat acum într-un volum ce se cheamă – destul de neobişnuit – “Convertirea prin literatură”, al cărui titlu nu va plăcea minţilor încuiate care astăzi se închină noului totem stupid care este “democraţia” golită completamente de sens, ce stăpâneşte la noi cu furie. Însă oricâte obiecţii de “prozelitism” i s-ar aduce (de fapt fără niciun motiv decât numai despotismul noului “model unic”), Octavian Dărmănescu impune, întâi de toate, prin formula intelectuală. El este un “cărturar de margine” aşa cum odinioară erau pandurii şi grănicerii năsăudeni, trăind, deci, într-o realitate tradiţională aproape paralelă cu actualitatea care, în suprafeţe, pare astăzi a fi mai degrabă o desfăşurare de forţe ale “destrămării” şi un program al amestecului de limbi şi de civilizaţii îndrumat de “ideologia furnalului” aplicată aiurea cu eşec răsunător.

Însemnătatea acestor comentarii nu vine, însă, numai din atitudinea şi din soliditatea punctului de vedere, fiindcă autorul nu-i un ideolog sau un doctrinar, ci un spirit inteligent şi penetrant. Căci, de fapt, “Convertirea prin literatură” conţine o eseistică remarcabilă prin puterea de pătrundere, stil şi prin capacitatea de formulă. Acestea sunt eseuri, adică “încercări” şi examinări în gama voit fragmentară care studiază cu delicii câte o temă sau un “moment” din evoluţia unui autor, selecţia însăşi arătând un spirit scotocitor format în alte vremuri şi care nu se ruşinează a citi în acelaşi timp pe Paul Claudel, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Francis Jammes, Ion Pillat, Lucian Blaga, Bernanos, Pär Lagerkvist sau Mircea Eliade. Un anumit “viciu nepedepsit al lecturii” se observă de îndată, ca şi înclinaţia către “clasici” de unde se împrumută nu doar stilul (clar însă, vorba lui G. Călinescu – pe care eseistul îl urmează în anumite perspective – “muşcat de idei”), ci şi însăşi noţiunea de “repere şi modele” ce ne îngăduie să călcăm pe teren sigur în orice investigaţie începută în materie de “nou”. Viziunea aparţine unui soi de “organicism” cu accent exegetic, presupunând o înţelegere a culturii îndrumată de “fondul principal de opere şi idei” care nu doar că nu se neagă, fiind cerul imutabil, ci se şi consultă periodic spre a se afla orientarea în lumea schimbătoare, aşa cum navigatorii îşi iau poziţia zilnică după stele, folosindu-se de astrolab.

Metoda însăşi este interesantă şi potrivită. Eseistul stăruie cu dreptate în ceea ce se cheamă “biografie interioară”, într-o manieră ce s-a introdus la noi cu efect eminent în ciclul de “eminesciene” al lui George Munteanu, dar specificată noţional în critica franceză a jumătăţii de secol trecut. El distinge “etape” şi “momente” care, fiind “clipe astrale” în mişcările sufleteşti necunoscute, fac opera să se concentreze cu efect incalculabil în “potriviri” ce creează “reţele de noduri” a căror adunare defineşte întregul constituit.

Exegeză admirabilă, aplicată unei materii de valori sigure a cărei prezenţă spune totul în materie de doctrină culturală, eseistica lui Octavian Dărmănescu afirmă un nume ce se ţine minte.

No Comments