Metanii de dor
Maica Ecaterina (Monica Fermo)
Editura Agnos, 2007

Recenzie de Cristian Şerban

Am convingere fermă că lacrimile desfrânatei, care a uns cu mir picioarele Mântuitorului (Luca7, 37-38), nu au atins pământul, acestea au urcat direct la cer. Lacrimile unei foste păcătoase par să ude din belşug rândurile scrise sub numele de autor Monica Fermo sau Monahia Ecaterina. Pe această scriitoare ortodoxă am avut surpriza şi bucuria să o descopăr prin extraordinarul jurnal de convertire: “Talita Kumi! Înviind pe drumul Damascului” (Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004). O evreică (autoarea) aflată la vârsta hristică (33 de ani) primeşte botezul creştin şi se îndulceşte de toate darurile acestei Sfinte Taine. Mărturiile fostei actriţe sunt tulburătoare. Realizezi că în numele dragostei pentru Iisus Hristos nu faptele de sfânt sunt cel mai greu de dus la îndeplinire, mult mai greu fiind să renunţi la a mai face fapte necuviincioase. Atât “Talita Kumi!”, cât şi “Metanii de dor” (Editura Agnos, Sibiu, 2007) sunt cărţi încărcate de un patos inocent, de o vervă duhovnicească , de o eflorescenţă a fiinţei, ieşite din comun.

Cartea la care vom face referire în aceste rânduri, “Metanii de dor”, este una a metamorfozei, una care pune pecetea tranziţiei actriţă-monahie. În “Metanii…” nu mai regăseşti aproape nimic din fosta actriţă care experimenta în anii tinereţii aproape orice plăcere. Monahia Ecaterina face acum metaniile, ascultarea, postul, rugăciunea, fapta bună, cu dor; plăcerea şi păcatul nu mai sunt de multă vreme un mod de viaţă. Lucrarea surprinde o zbatere firească pentru un monah, o luptă inerentă în a păstra dragostea dintru început, o dragoste care i-a insuflat fostei artiste dorinţa fierbinte de a se boteza.

Citind această carte, parcă o vezi pe măicuţă, smerită într-un colţ, o fiinţă plăpândă, aproape volatilă, însă un om însă foarte puternic atunci când mărturiseşte dreapta credinţă, ducând cu sine convingerea că face prea puţin faţă de cât face Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. “Metanii de dor” – cu al său titlu care invocă dorul de ţara natală atunci când este plecată, amestecat cu dorul de Ţara Sfântă, atunci când este în România – este un volum care adună gândurile şi confesiunile Monahiei Ecaterina mărturisite unui tânăr care a gândit o serie de cărţi-interviu, Romeo Petraşciuc. Subiectele sunt diverse şi de mare folos mai ales pentru cei care se consideră la primii paşi în ale dreptei credinţe. Mai multe pagini sunt dedicate de autoare Ţării Sfinte, pe care o descrie ca pe ceva sublim – cum ar fi Sfânta Lumină care se pogoară în mod miraculos din cer la Învierea Domnului, sau norul minunat care vesteşte tuturor realitatea Schimbării la faţă a Mântuitorului şi care apare de fiecare dată în Muntele Tabor în data de 6 august –, pomeneşte însă şi de evenimente mai puţin fericite… Atentatele teroriste şi fanatismul religios sunt minusuri mari ale tărâmului unde S-a întrupat Mântuitorul; cele sfinte se alătură macabrului şi îndărătniciei. Toate acestea ar fi mai frumoase, după mărturia Maicii Ecaterina, dacă evreii ar cunoaşte într-adevăr cine este Iisus Hristos şi n-ar mai plimba inutil, o dată pe an, un măgăruş alb pe care îl îmbracă cu odăjdii, doar-doar o apărea un „alt Mesia” spre a-l încăleca. Tristeţea acestei îndărătnicii este cu atât mai mare cu cât mulţi s-au erijat în conducători spirituali ai poporului evreu, au apărut oameni consideraţi mesianici în mai multe rânduri. Niciunul dintre ei nu a convins cu adevărat că este Mesia cel aşteptat, iar misiunea lor, ca şi aşteptările poporului lui Israel, a eşuat lamentabil.

Chiar şi când critică, Monahia Ecaterina o face cu dragoste. Metanii de dor este o carte despre Iubire, scrisă din iubire, în numele iubirii. Romeo Petraşciuc surprinde acest aspect într-un mod foarte plastic: ,,acestea sunt drăgăstos expuse, cu dragostea aceea pe care numai oamenii lui Dumnezeu ştiu a o deprinde”.

După lectura acestei cărţi nu te alegi doar cu un bagaj de informaţii mai plin, deodată simţi că parcă şi inima tresaltă mai voios în dragostea pe care suntem datori să o arătăm faţă de cel care ne-a iubit Cel dintâi, faţă de Iisus Hristos.

[ COMANDA ONLINE ]

Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor…
şi
Provocările străzii – mic catehism vorbit
Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula
Editura Agnos, 2006

Recenzie de Stelian Gomboş

Unul dintre părinţii noştri de astăzi, de mare anvergură pastoral – misionară este Părintele Profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, care s-a născut la 19.07.1970 la Braşov, fiind absolvent şi doctor în teologie, din anul 2004, al acestei prestigioase facultăţi precum şi cadru didactic, la secţia catehetică – omiletică, în cadrul aceleiaşi distinse şcoli teologice. A făcut studii de specializare la Padova (Italia) şi Versailles (Franţa), cursuri de specializare în psihologie generală (1997 – 2000), în probleme legate de maltratarea copiilor (2000 – 2001), dependenţa de alcool şi drog (2000) şi altele. Este autor a numeroase studii şi articole, de asemenea co-autor al altor numeroase lucrări de specialitate, şi nu în ultimul rând se află printre conferenţiarii cei mai populari şi îndrăgiţi, susţinând peste 150 de conferinţe personale cu diverse teme în marile centre culturale ale ţării cum ar fi: Cluj, Iaşi, Timişoara, Oradea, Bucureşti, Craiova, Braşov şi altele. Totodată, este prezent la numeroase emisiuni de radio sau televiziune, într-un cuvânt, este omul care caută să “răscumpere vremea” ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu spre desăvârşire şi mântuire, propovăduind şi făcând misiune “cu timp şi fără timp”, răspunzând astfel, chemării evanghelice şi vocaţiei apostolice!…

Aceste două lucrări ale Părintelui Necula se înscriu în acest demers apologetic pe care sfinţia sa îl susţine la modul cel mai fundamentat, fiind imperios necesară existenţa unor astfel de intervenţii cât se poate de consistente, de argumentate şi, mai cu seamă, de actuale, răspunzând frământărilor lumii de astăzi, îndeosebi cele ale tinerilor căci, referindu-ne concret, la prima sa carte intitulată „Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor…”, ne întrebăm cu toţii, cine este acest om de maidan? Iar răspunsul ce se află în lucrarea de faţă, vine foarte prompt şi întemeiat, că este „oricare dintre noi, care ne complacem în raportări absolut ocazionale la lume şi Dumnezeu, în cumetrii josnice ale temporarului cu veşnicia, în compromisuri şi trăirisme ieftine, pliate pe acum şi aici. Însă, în acelaşi timp, omul de baracă este şi omul lipsit circumstanţial, contextual – independent de opţiunea personală – de cultura religioasă autentică, ce l-ar socializa în Dumnezeu; omul care încă îl caută pe Dumnezeu, chiar – sau mai ales – atunci când nici el nu ştie că o face… unul ca acesta se defineşte, din punct de vedere religios, mai ales printr-o cultură a discontinuităţilor, a halourilor de ambiguitate ce-şi aşteaptă structurarea într-o logică a urcuşurilor de sens, dincolo de ghicitură”.

Ca atare, această problemă se regăseşte ca un fir roşu în lucrarea de faţă, ce este structurată în zece întâlniri de dialog şi dezbatere (în zece seri de taină şi de sfătuire) consumate între Romeo Petraşciuc şi Părintele Constantin Necula – pururea tânăr şi preocupat de problemele semenilor săi, adică un slujitor al altarului foarte popular dar nu populist, care şi-a elaborat ambele cărţi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului (profesor, părinte, ierarh misionar bine articulat în frământările vremurilor şi deci, un bun cunoscător al problemelor lumii contemporane a tinerilor şi nu numai).

Aşadar, Părintele Constantin caută şi chiar găseşte soluţii prompte, eficiente şi operative, spre rezolvarea acestor probleme deloc uşoare ori superficiale, ce ar trebui să ne dea de gândit tuturor celor care ne simţim şi ne pretindem a fi membri (vii, activi şi chiar dinamici) ai Bisericii Celei Una, Dreptmăritoare şi Dreptmărturisitoare!…

Aşa stând lucrurile, cartea cu pricina vine să remarce tocmai liniile şi coordonatele de convergenţă ale acestor crâmpeie de raportare a omului de baracă la Dumnezeu, încercând să găsească o noimă şi o logică a analogiilor, o iconomie a căilor şi a variantelor de acces ale pastoraţiei Bisericii în faţa şi în spatele blocurilor cenuşii (construite în epoca de aur), veşnic aspirante la Dumnezeul Cel Personal, Atotputernic, Atotprezent şi Atoateştiutor!…

Părintele Constantin Necula, atât prin formaţia sa teologică şi duhovnicească, cât şi prin extraordinara forţă a discursului – ce are darul de a capacita şi de a motiva spiritele, construit dintr-o experienţă pastorală excepţională, este unul din personajele (lăudată dar şi contestată, de catre unii mai „aşezaţi” mai „tradiţionalişti” sau mai „temperaţi”) care se află permanent în conjuncţie şi întersecţie cu personajul central al cărţii – „omul de maidan”. Este mereu prezent pe teren, între tinerii generaţiei sale şi a noastre, în şcoli şi licee, între alcoolici ori teribilişti postmodernişti, fiind implicat într-o mulţime de acţiuni care îl vizează pe acest om de baracă „fiu risipitor al Aceluiaşi Tată Ceresc” deci al Bisericii, cu alte cuvinte frate de-al nostru, şi unde Biserica – cu „Liturghia Sa de după Liturghie” este chemată a lucra cu aceleaşi intrumente sau, mai bine spus, cu aceleaşi măsuri soteriologice şi eshatologice, desigur după ce, prin intermediul acestor slujitori – de talia Părintelui Constantin – a reuşit să radiografieze un astfel de spaţiu, în care unii dintre noi ajung să mănânce „roşcovele porcilor”, fapt pentru care ne rugăm ca „acest spaţiu al maidanului să ajungă într-adevăr, unul al intervalului din care cresc pârghiile întâlnirii cu Dumnezeu”, pentru toate generaţiile viitoare, ce se vor regăsi şi ele (mai mult sau mai puţin) în terenul evanghelic al pericopei „Fiului risipitor”!…

Referindu-ne, în cele ce urmează, la ce-a de-a doua carte „Provocările străzii – mic catehism vorbit”, subliniem faptul că, potrivit precizărilor făcute de autor în preambulul lucrării intitulat „De ce provocările străzii?”, ţine de linia unui proiect mai amplu, şi anume de construcţia unui şir de cărţi cu vădit caracter catehetic, referitor la probleme ce marchează dialogul tinerilor, şi nu numai, cu Biserica. Volumul cuprinde întrebări şi răspunsuri rostite de-a lungul câtorva ani, în diferite zone ale ţării, în cadrul unor conferinţe, într-o selecţie ce se vrea cât mai apropiată de sufletele destinatarilor acestui demers misionar, adică apropiată de sufletele tinerilor care în mod sigur, sunt cunoscuţi de Dumnezeu cu toate ale lor, bune, rele şi perfectibile.

Autorul mai precizează faptul că titlul cărţii nu se vrea a fi neaparat o provocare, deşi aşa reiese până la urmă, având cel puţin una subdiacentă. Mărturisirea autorului din rândurile următoare (ce se constituie ca un crez) este una cât se poate de relevantă şi de impresionantă privind argumentarea necesitaţii apariţiei acestei lucrări, cu acest titlu, şi a altora similare, căci „personal, iubesc enorm strada, ca spaţiu de întâlnire cu realitatea care nu îngăduie ifoase şi jumătăţi de măsură, în care viaţa palpită, desfiinţând morga de falsă cuminţenie în care nădijduim să ne ascundem fariseismele şi jinduirile la mai bine. Iubesc strada şi pentru aceea că provoacă la dialog, la atenţie sporită, pentru că oferă lecţii vrednice de a fi luate în seamă. Şi-i iubesc pe oameni, aşa cum sunt, socotind totodată, că cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu este să-I binevestesc Evanghelia între oamenii care străbat strada, o traversează şi rămân, uneori, blocaţi la picioarele treptelor care urcă spre Biserică. Eu cred că mare parte din darurile mari ale Bisericii se aglomerează în astfel de puncte fierbinţi ale misiunii”, pentru care motiv Părintele Constantin abordează următoarele probleme sau frământări contemporane şi mereu actuale: – Prietenie şi iubire; Căsătorie şi viaţă de familie; Post; Spovedanie şi Duhovnic; Viaţă duhovnicească; Ecumenism şi sectarism; Mărturie şi mărturisire şi Altele.

În încheire constatăm faptul că Părintele realizează tot acest deziderat, însoţit de următoarea explicaţie, întrucât crede că „uneori, Hristos Se aşează în linişte pe câte o bordură, lângă amărâţii care străbat străzile, în căutarea odihnei. El, Care este Calea, ştie cât de greu este să fii mereu călător. Şi-i odihneşte. Ca pe robul din Ierihon. Căruia-i redă lumina şi îl aşează pe Cale..” De aceea, autorul îşi doreşte să dedice această carte tinerilor, şi nu numai, care vor afla odihnă de durerile străbaterii străzii… căci Domnul Hristos a zis să mergem la El toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi El ne va odihni pe noi, fiindcă sarcina Lui este uşoară şi ne ajută să o purtăm, inclusiv aceasă călăuză, adică această lucrare scrisă a slujitorul Său Constantin – Preotul, căruia-i dorim mult spor şi multe împliniri, înainte!…

Ostrovul. Acolo unde se termină filmul…
Pr. Constantin Necula, Maica Ecaterina Fermo, Romeo Petraşciuc
Editura Agnos, 2007

Recenzie de Laurenţiu Dumitru

În spaţiul ortodox se scriu rar cărţi despre filme. În 2001 criticul de film Elena Dulgheru, cunoscută şi pentru traducerile sale din teologia rusă, publică la Arca Învierii, “Tarkovski, filmul ca rugăciune”. Anul trecut apare la “Reîntregirea” cartea Diaconului Andrei Kuraev – “Filmul: Restartare prin teologie”. Răzleţ, la apariţia unor producţii cinematografice care meritau a fi vizionate sau osândite pe faţă, diverşi teologi au scris recenzii ori scurte articole.

Piaţa de carte ortodoxă se îmbogăţeşte de acum cu o nouă apariţie editorială, “Ostrovul. Acolo unde se termină filmul…”. Cartea cuprinde între coperţile sale discuţia din miez de noapte dintre Părintele Conf. Univ. Dr. Constantin Necula şi Maica Ecaterina (Fermo), discuţie moderată inspirat de editorul Romeo Petraşciuc.

“Ostrovul” e văzut ca “un film eveniment, eminamente ortodox” (CN), care se deosebeşte categoric de filmele cuminţi care vin doar cu “străvezimi de ortodoxie” (CN), “un film care dă un bobârnac zdravăn mofturilor noastre” (CN). Părintele C. Necula atrage atenţia că filmul “Ostrovul” dă un semnal bun pentru toţi cinefilii: “Sinaxarul nu s-a încheiat, e loc pentru toţi”.

Discuţia nu se rezumă doar la filmul “Ostrovul”, cei doi protagonişti ai discuţiei trec lejer de la una la alta, ca într-un dialog liber, vorbind despre filmul rusesc şi românesc, despre teatru bun ori filmul inspirat de Scripturi, despre C.S. Lewis şi “Cronicile din Narnia” etc.

Maica Ecaterina vorbeşte, printre altele, despre bântuirea actorilor de către personajele interpretate, pomenind de Oana Pellea, dar amintind şi de experienţa sa, povestită în “Talita kumi”, când a întâlnit pe stradă, oarecând, înainte de convertire, pe fostul iubit îngropat cu un an de zile înainte.

Sunt evocaţi în dialog şi mari actori ai scenei româneşti, dar şi necredincioşii care au dezbrăcat actul artistic de tot ce are el sacru. E amintit în treacăt şi actorul Dragoş Pîslaru (Păr. Valerian de la Frăsinei) şi rugăciunea lui cu lacrimi pentru breasla actoricească. Maica aminteşte şi ea că pusese în pomelnic, la morţi, pe Jimi Hendrix, Janis Joplin sau Freddie Mercury.

Cărţulia editată de Agnos e o alternativă la “corupăciunea” de zi cu zi a televizorului, o carte vie care se poate citi lejer într-o pauză de curs, în autobuz, la munte în weekend… E o carte care te prinde încă de la prima pagină. Fervoarea celor doi vorbitori te face să nu o laşi din mână.

Să ne rugăm 8 zile cu Sfântul Nectarie Taumaturgul
Pr. Constantin Necula
Editura Agnos, 2007

Recenzie de Raluca Toderel

Motto: „Inima celui îndrăgostit de Domnul nu doarme niciodată, ci veghează neostenit pentru mulţimea iubirii. Omul doarme pentru că aceasta este o cerinţă a firii, dar inima, veghind, cântă dumnezeirea (…)”

Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni de la Eghina, este tot mai des primit în casele românilor, cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă pentru darurile revărsate asupra tuturor celor care îi caută ajutorul. Deşi este un sfânt „nou”, un sfânt „de-al nostru”, de-al „veacului nostru”, fiind canonizat abia în anul 1961, vestea mulţimii minunilor sale se răspândeşte cu mare viteză, este un permanent izvor al facerii de bine, al vindecărilor, al nădejdii. Totuşi acesta nu este singurul „domeniu” în care sfântul s-a „remarcat”, deşi a fost, încă din timpul vieţii, cunoscut ca făcător de minuni. Marea sa iubire de oameni, blândeţea adâncă, răbdarea cu care a suportat prigonirile, mulţimea de învăţături transmise prin intermediul cărţilor sale sunt, pe lângă nenumăratele sale minuni, flori ce se împletesc în cununa sfântului.

Scrierile sale au fost impregnate de căldura iubirii si a blândeţii. Cu toate aceste, Sfântul nu a ezitat să fie categoric atunci când a fost nevoie. Astfel, într-una din scrierile sale spune un greu cuvânt despre iubirea Lui Dumnezeu. Sfântul este categoric atunci când afirmă că Dumnezeu nu este unul şi acelaşi pentru toţi, că îmbrăţişarea Lui poate să fie „aripă îngerească” pentru fiul înviat, dar poate fi şi „piatră de drăcească moară” pentru fratele cel tulburat. Deşi la început această afirmaţie poate şoca, ea conţine totuşi un mare adevăr, care, din teamă sau nepăsare, este de multe ori trecut cu vederea de omul contemporan. Totuşi această idee este exprimată şi de Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Corinteni: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Corinteni 1, 18). Da, poate părea un paradox, pentru că iubirea cea mare de oameni a Lui Dumnezeu devine „piatră de drăcească moară”, dar ştim în acelaşi timp că iubirea arde, ea arde păcatul, ea îi arde pe demoni. Oamenii răi – dacă am pleca de la premiza că există aşa ceva, deşi în principiu oamenii nu pot fi împărţiţi în astfel de „tipuri”, fiind o împărţire superficială şi nedreaptă – nu suportă să li se arate iubire. Pe ei iubirea îi îndârjeşte, îi aţâţă şi asta pentru că nu sunt în stare să o înţeleagă. Ori, dacă iubirea unui om poate să aţâţe, cu atât mai mult poate iubirea Lui Dumnezeu, care este desăvârşită. De aceea oamenii trebuie să urmeze de-a pururi pilda fiului risipitor, ca iubirea să nu îi ardă, ci să îi binecuvânteze.

Mai mult decât atât, însă, ne spune Sfântul Nectarie, nu este de ajuns să venim cu pocăinţă la Domnul. Este un început, dar acest început necesită şi o continuare, altfel rămâne un cap fără trup. Iubirea cu care suntem primiţi, iertarea cu care suntem acoperiţi trebuie să o înmulţim, ea trebuie să aducă roade de iubire, roade de iertare pentru aproapele nostru. Spune Sfântul Părinte, parafrazand pe Apostolul Petru, că „iubirea acoperă mulţimea păcatelor”. Deci aceasta este calea… aflarea iubirii pentru Dumnezeu si pentru aproapele si permanenta lor înmulţire. Cu atât mai cutremurătoare sunt aceste cuvinte cu cât sfântul Nectarie a fost adeseori lovit de „neiubirea” aproapelui, neiubire la care a avut mereu puterea de a răspunde cu iubire, cu răbdare, cu blândeţe, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate şi zidindu-şi, încetul cu încetul, drumul mântuirii. Pentru că suferinţa are caracter iniţiatic, Sfântul nu se ferea de ea, ci o primea cu seninătate şi îi raspundea cu iubire. Greu cuvânt, greu, dar demn exemplu de urmat.

De asemenea Sfântul Nectarie precizează că „iubirea dă îndrăzneală la judecată”. Acesta ar trebui să fie un cuvânt care cu adevărat să ne arate cât de importantă este iubirea, cât de mari şi tămăduitoare sunt roadele ei. Părintele atinge un subiect foarte delicat, nevoia de îndrăzneală la judecată, nevoie imperioasă pentru fiecare dintre noi. Atunci când toate faptele se vor descoperi, când fiecare îşi va retrăi viaţa, dar nu singur, nu în intimitate, ci în văzul tuturor, când de faţă cu cei pe care i-a iubit, i-a respectat, de către care a fost preţuit sau admirat, atunci vom avea nevoie de îndrăzneală, vom avea nevoie de nectare pentru răni, vom avea nevoie să strigăm: „Doamne, fie-ţi milă!”, iar Sfântul Nectarie ne arată cum, ne „vinde un pont” prin ceea ce spune – „iubiţi”. Iată, asta e calea, trebuie să iubim… Cale aparent grea, dar grea doar pentru că în noi sunt orgolii mari, pentru că nu putem suporta să nu avem dreptate. Sfântul Nectarie ne arată nu doar prin ceea ce ne spune, prin ceea ce scrie, care sunt roadele şi efectele iubirii, ci şi prin însăşi viaţa sa, care nu a cunoscut moarte, ci doar o încununare a ostenelilor. Sfântuleţul care, director fiind, ajuta pe omul de serviciu să nu îşi piardă locul de muncă, făcând treabă pentru el, măturând podele şi curăţând în băi, a rămas cu noi şi după moarte, ajutând mulţime mare de popor să îşi găsească linişte, tămăduire, alinare bolilor şi suferinţelor. El ne dăruieşte reţeta sa şi, mai mult decât atât, ne şi arată care este rezultatul ei, prin pilda propriei vieţi.

Iubirea ce Sfântul a împărtăşit-o în timpul vieţii celor din jurul lui, o împărtăşeşte şi după moarte. Mare este mulţimea tămăduirilor şi minunilor lui, el legând cu oamenii pe care i-a ajutat o adevărată prietenie. Una dintre cele mai sensibile minuni ale Sfântului se leagă chiar de acest fapt, când pe stradă dojeneşte pe cineva că a uitat de prăznuirea sa, spunând: „aşa sunt uitaţi prietenii?”. Mare sensibilitate conţin aceste cuvinte, un Sfânt care te consideră „prietenul lui” şi care te dojeneşte să nu mai uiţi de el. O nemaipomenită apropiere, născută, de bună seamă, tot pe dragostea sa cea mare pentru oameni. Creşterea în cele duhovniceşti nu au adus Sfântului detaşare, îngâmfare, ci cunoştinţa responsabilităţii ce o are faţă de cei ce i-au fost daţi spre păstorire în vremea vieţii, iar acum a celor care aleargă cu multă credinţă la ajutorul lui. Sublimul acestui Mare Ierarh cred că se ascunde sub acest fapt – este un Mare Sfânt, se veseleşte acolo, în Rai, ascultând cetele îngereşti, dar în acelaşi timp caută prietenia celor de pe pământ, cărora le rămâne, mai apoi prieten de nădejde şi rugător neîncetat către Domnul.

Sfântul Nectarie, grabnic ajutătorul, Taumaturgul asemenea Sfântului Ierarh Spiridon, nu rămâne niciodată dator cu prezenţa! El nu ne cere şi nici nu îşi doreşte să fie iubit mai mult decât alţi Sfinţi, nu vrea să îi dăruim lui toate rugăciunile noastre, ci vrea să ne înmulţim dragostea pentru tot ceea ce ne înconjoară, să vedem în toate lucrarea lui Dumnezeu, să împărtăşim frumuseţea tainelor divine şi celor care nu le cunosc. Prin iubirea noastră să lucreze harul lui Dumnezeu, cred că ăsta ar fi fost testamentul Sfântului, diata lui pentru noi…

Un prieten teolog îmi spunea într-o discuţie: „cine se împrieteneşte cu Sfântul Nectarie e un binecuvântat…” şi cred că avea mare dreptate. Acesta ar trebui să fie rezultatul celor opt zile petrecute cu Sfântul Nectarie… să devenim prietenii şi, dacă se poate, următorii lui…