Capadocienii
Anthony Meredith
Editura Sophia, Bucureşti, 2008

Recenzie de Mircea Abrudan*

„Sfinţii Părinţi vor deveni contemporanii noştri” nu este doar dezideratul lansat de către mitropolitul Bartolomeu la punerea pietrei de temelie a viitorului Centru de studii patristice de la mănăstirea Nicula de la începutul anilor 2000, ci şi apelul cu valoare de program lansat de Primul congres al Teologilor Ortodocşi de la Atena din anul 1936, când prin vocea părintelui George Florovsky „să ne reîntoarcem la Sfinţii Părinţi“, se arăta atât calea de urmat, cât şi firul roşu pe care teologia răsăriteană va trebui să-l urmeze de acum înainte.

Pentru teologia ortodoxă contemporană, părintele iubirii creştine, Dumitru Stăniloae, a fost cel care prin întreaga sa activitate a întrupat prin excelenţă acest apel, împărtăşindu-ne, prin traducerea şi exegeza textelor patristice şi filocalice, lumina prezenţei dumnezeieşti în sfinţi, conştiinţa întâlnirii personale între Dumnezeu şi creaţie prin energiile divine necreate, lupta creştinului cu patimile egoiste şi dobândirea adevăratei libertăţi de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Referindu-ne la spaţiul teologic apusean, dar concentrându-ne cu precădere asupra celui anglosaxon, vom putea observa că teologia catolică a făcut şi ea progrese în aprofundarea şi cunoaşterea personalităţii, spiritualităţii şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi de tradiţie greacă, axându-se însă cu precădere doar pe Origen. Cu toate acestea, dacă ne oprim asupra secolului de aur al Bisericii, după cum spune autorul în prefaţa cărţii „nu avem nici o lucrare dedicată celor trei Părinţi“ (p.9), reprezentanţii prin excelenţă ai şcolii capadociene. Această realitate este cea care l-a îndemnat pe renumitul patrolog romano-catolic englez Anthony Meredith, profesor de patrologie la Colegiul Heythorp din Londra, să-şi îndrepte cercetările şi eforturile ştiinţifice asupra operelor celor trei renumiţi părinţi capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa. În acest demers, autorul, după cum ne este specificat şi la începutul cărţii, a apelat cu precădere la sursele primare din Patrologia Graeca, neignorând însă totodată şi alte lucrări tematice ale patrologilor moderni şi contemporani (p.13-14).

Rodul muncii sale este şi această carte, publicată la Londra în anul 1995, iar acum şi la noi, sub traducerea părintelui Constantin Jinga, în care este realizată o introducere în viaţa, activitatea, gândirea şi teologia de căpătâi a capadocienilor.

Anthony Meredith şi-a structurat lucrarea pe două paliere, realizând pe de o parte o privire generală asupra contextului, rădăcinilor şi ideilor lor teologice, puse în slujba apărării şi dezvoltării Ortodoxiei creştine niceene, iar pe de cealaltă parte o privire individuală care încearcă să evidenţieze principalele aspecte ale teologiei şi gândirii acestora.

Astfel, autorul porneşte excursul său prezentând într-o primă etapă contextul istoric al secolului IV, caracterizat de acordarea libertăţii creştinismului, de turbulenţele pricinuite de erezia ariană şi zbaterile episcopatului de a menţine acurateţea mesajului Evangheliei şi implicit unitatea Bisericii. În cea de a doua etapă prezintă rădăcinile teologiei capadociene, aflate în această perioadă de confluenţă a creştinismului cu lumea antică; capadocienii dovedindu-se a fi în cele din urmă o mirabilă punte de întâlnire între cultura clasică şi teologia crestină.

Urmează apoi trei capitole (pp.47-183), în cuprinsul cărora autorul prezintă viaţa iar apoi preocupările, operele şi moştenirile cele mai importante ale fiecăruia dintre cei trei capadocieni.

Astfel, în capitolul trei, intitulat „Vasile al Cezareii“, ne este înfăţişat profilul cultural şi teologic prin care a fost capabil să formuleze, structureze şi să mărturisească Crezul de la Niceea, teme teologice precum natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor, libertatea voinţei (p.53), distincţia dintre incomprehensibilitatea firii lui Dumnezeu şi posibilitatea de a-L cunoaşte pe Acesta prin lucrările Sale (p.55), inseparabilitatea Duhului de Tatăl şi de Fiul (p.73), cât şi nevoia de a fructifica cultul liturgic, care transpune şi structurează învăţătura de credinţă (p.74) prin formele lui doxologice. În acelaşi timp autorul prezintă şi abilităţile practice ale arhiepiscopului Cezareeii Capadochiei, care prin sistematizarea şi fixarea unor norme privind viaţa monahală şi materializarea iubirii creştine în slujirea aproapelui, a reuşit să dea Bisericii o adevărată învăţătură despre monahism, insituţionalizând prin înfiinţarea unor spitale diaconia şi filantropia, promovate de cuvântul Evangheliei. Pe bună dreptate autorul concluzionează că prin întreaga sa viaţă şi activitate „Vasile reprezintă cel mai elocvent tipul de om dedicat întru totul Bisericii“ (p.79), ceea ce este de altfel mărturisit de întreaga Biserică, care l-a trecut în rândurile sfinţilor, acordându-i apelativul de mare dascăl al lumii şi ierarh.

Capitolul următor, „Grigorie de Nazians“, prezintă după structura celui anterior, viaţa, iar apoi caracteristicile principale ale operelor sale teologice, autorul oprindu-se asupra Cuvântărilor teologice, care „rezumă şi prezintă, într-o manieră deosebit de elocventă şi de elegantă totodată, învăţătura Bisericii despre firea lui Dumnezeu şi despre Sfânta Treime“ (p.88), datorită cărora a şi fost considerat de generaţiile care i-au urmat „Teologul” prin excelenţă (p.90). Anthony Meredith observă, analizând într-o manieră sintetică reflexiile sale, că în limbajul teologic al Sfântului Grigorie, tema „luminii” este valorificată adeseori cu referire la Dumnezeu (p.91), deoarece Dumnezeu este lumină (I Ioan 1,5), iar pentru a reuşi să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu şi implicit la mântuire, oamenii trebuind să se împărtăşescă de lumină. Astfel, Grigorie înţelege mântuirea în termeni de iluminare (p.92), care se dobândeşte prin puritatea morală, asceză şi rugăciune. Pornind de la sfaturile evanghelice, omul începe de tânăr „urcuşul pe muntele cunoaşterii dumnezeieşti, care presupune o luptă şi o stăruinţă continue şi nu cunoaşte niciodată izbânda deplină“ (p. 100), strădaniile sale întâlnindu-se cu „mişcarea de coborâre a Sfântului Duh, care se întrupează în persoana lui Hristos“ (p.101).

Pe această cale se realizează “theosis”, îndumnezeirea prin comuniunea noastră permanentă cu Dumnezeul Cel viu, sălăşluindu-ne întru El şi împărtăşindu-ne din sfinţenia Lui (pp.101-102). Autorul, citând patrologi consacraţi, indică faptul că „nici un teolog, înaintea lui Grigorie, nu a folosit conceptul “theosis” atât de consistent şi atât de fervent precum a făcut-o el“ (pp.101-102), ceea ce denotă profunda sa gândire duhovnicească, rodul caracterului său blând şi smerit cu inima, dar mai ales dragostea pe care o nutrea pentru viaţa de recluziune şi rugăciune (p.104).

În cuprinsul capitolului cinci, patrologul englez se opreşte stăruitor asupra lui Grigorie de Nyssa, prezentând de această dată nu doar viaţa şi ideile principale ale gândirii sale, aşa cum a procedat în cele două cazuri anterioare, ci oprindu-se asupra scrierilor de căpătâi ale Sfântului. Meredith conchide astfel că, deşi Grigorie nu a avut parte de studii universitare, precum fratele său mai mare Vasile, „a fost un scriitor, care a ştiut să răspundă cerinţelor vremii, astfel încât să contribuie fundamental la evoluţia ideilor şi mentalităţilor de atunci“ (p.110).

Aplecându-se asupra caracterului scrierilor lui Grigorie, autorul face o întreită diferenţiere, prezentând într-o primă fază învăţătura sa duhovnicească, apoi gândirea sa exegetică, iar în cele din urmă teologia dogmatică. Prezentând cele trei direcţii de sondare a scrierilor sfântului Grigorie, autorul desprinde câteva concluzii, dintre care aş menţiona doar pe cele mai importante. În primul rând observă că deşi Grigorie şi-a însuşit o bună parte din teologia lui Origen (p.196) cât şi o parte a metodologiei acestuia, episcopul Nyssei a filtrat moştenirea origenistă, depăşind metodele şi felul lui Origen de a vedea anumite pasaje scripturistice.

Grigorie insistă apoi asupra ideii infinităţii lui Dumnezeu (p.141) şi a teofaniei (p.147), care alături de necesitatea practicării virtuţilor (p.161) stă la baza iluminării, arătând astfel superioritatea creştinismului, deoarece „poarta principală a cunoaşterii lui Dumnezeu este persoana umană a lui Iisus Hristos“ (p.159), evidenţiindu-se aşadar a fi, alături de Dionisie Areopagitul, „apostolul apofatismului“ (p.183). Referindu-se la opera de mântuire săvârşită de Hristos, Grigorie susţine că dacă prin cădere omul a pierdut nemurirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu (p.176), atunci „scopul întrupării lui Hristos este unul esenţialmente restaurator“ (p.173), prin Învierea Sa refăcându-se legătura indestructibilă a trupului cu sufletul Mântuitorului şi realizându-se astfel o unime indisolubilă (p.193). Din aceasta decurge şi scopul esenţial al euharistiei de a „transforma întreaga fiinţă după firea Sa cea dumnezeiască“ (p.194), noi împărtăşindu-ne pentru a deveni nemuritori şi pentru a ne îndumnezei (p.195). Alte idei teologice fundamentale sunt credinţa în dumnezeirea tuturor celor trei persoane ale Sfintei Treimi (p.183), definirea răului ca ne-fiinţă (p.186) şi a omului ca microcosmos, fiind o fiinţă de legătură între lumea spirituală şi materială, alcătuită după chipul lui Dumnezeu (p.187).

Ultimul capitol intitulat „Importanţa părinţilor Capadocieni“, realizează o prezentare a gândirii teologice a celor trei, evidenţiind contribuţia lor atât la dezvoltarea doctrinei despre Sfânta Treime, cât şi a hristologiei (p.199), scoţând totodată în evidenţă „mariajul între Evanghelie şi elenism“ (p.223), realizat prin capacitatea lor de a se folosi de cultura şi filosofia greacă antică în dezvoltarea gândirii şi atitudinilor lor.

Fructificând izvoarele şi bibliografia de prim rang, Anthony Meredith ne pune înainte o carte prin care reuşeşte să ne introducă în viaţa, spiritualitatea, gândirea şi scrierile de căpătâi ale celor trei corifei capadocieni, arătându-ne din nou importanţa cunoaşterii şi apelului la Sfinţii Părinţi, care au realizat cu adevărat o întrupare a Cuvântului în însăşi fiinţa lor, dovedindu-se astfel a fi prin excelenţă „lumina lumii“, „sarea pământului“ şi „aluatul care dospeşte toată frământătura“, deopotrivă modele şi exemple demne de urmat, nu doar pentru slujitorii sfintelor altare, ci pentru toţi creştinii de ieri, de astăzi şi de mâine.

*Abrudan, Mircea Gheorghe, licenţiat şi masterand al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Babeş-Balyai, Cluj-Napoca.

Sfantul Nicolae Velimirovici
“Cele IV asezaminte ale Sfantului Naum al Ohridei”
Editura Predania, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Editura Predania continua cu consecventa si daruire seria traducerilor din cartile Sfantului Episcop al Ohridei si Jicei. Nu stiu daca s-a spus pana acum, dar daca nu o spun eu acum, toate cartile aduse pe lume de editura Predania se remarca in inflatia de carti duhovnicesti de pe piata de carte din Romania prin doua caracteristici: sunt frumoase din punct de vedere grafic si sunt traduse intr-o limba cu parfum de alte vremi. Sufletul cartii se bucura de convietuirea armonioasa cu un trup pe masura lui.

De aceasta data am in fata o alcatuire a Sfantului Nicolae Velimirovici “dupa o predanie straveche din Makedonia”. In 29 de pagini citim dialogul purtat intre Sfantul Naum al Ohridei(unul dintre ucenicii Sfintilor Chiril si Methodie) si fii sai nascuti din Duh. Un dialog pe marginea gropii care se inscrie intr-o adevarata categorie de texte filosofice si ascetice care fascineaza intreaga fiinta a omului prin dramatismul si consecintele sale. Prestigiul neegalat al celui mai cunoscut dialog platonician, Phaidon, provine tot de aici. Socrate moare linistit demonstrand prin moartea sa adevarul filosofiei sale de viata. Iata un paradox pe care va trebui sa il resolve fiecare dintre noi: moartea noastra va fi testul suprem si ultim al valabilitatii vietii noastre.

In fata obstei adanc intristate de apropierea sfarsitului staretului lor, stand “adunati cu totii in jurul parintelui lor duhovnicesc, precum albinele in jurul matcii”, Sfantul le lasa intreaga sa viata mostenire, sintetizand-o in patru invataturi de suflet mantuitoare, patru “asezaminte”. “Ascultati, dar si tineti minte, fratilor, aceste patru cuvinte: Trezirea, Pocainta, Curatirea, Impartasirea. Acestea sant patru trepte pe calea mantuirii! Cel ce vrea sa se desavarseasca trebuie sa urce aceste patru trepte.”

Prima treapta este trezirea din starea de pacat si de nestiinta. “Cata vreme pacatuieste in trup, sufletul este adormit, asa ca nu se cunoaste nici pe sine, nici pe Ziditorul sau. Este imbatat de pacat ca de o bautura tare si imbatat zace in trup ca intr-un pat pentru bolnavi. Adormit si imbatat, sufletul nu cunoaste alta placere decat cea care vine prin trup. (…) Un astfel de suflet nu este calauzit de minte, ci de trup- iar trupul este in sine tarana oarba”. Trezirea poate sa survina in timpul vietii sau in al doisprezecelea ceas: “Fericiti cei ce degraba se trezesc! Acestia sant asemenea oamenilor ce se scoala devreme in zori si ziua intreaga cugeta, privesc si lucreaza cu trezvie. Iar cei ce se trezesc la ceasul mortii sant precum cei trandavi, care intreaga zi au dormit si abia la apusul soarelui deschid ochii si se intreaba: “Unde santem? Cine ne-a trimis, si de ce am ajuns aici?” “.

A doua treapta, pocainta, are, la randul ei, patru trepte: “Ea poate fi mica,mijlocie, mare si desavarsita sau evanghelica. Nemultumirea de sine este mica pocainta. Rusinea de sine pricinuita de faradelegi si pacate este o pocainta de mijloc. Mania de sine din pricina nelegiuirilor si pacatelor avute este mare pocainta. Iar ura de sine este pocainta desavarsita sau evanghelica”.

Curatirea este osteneala “cu postul, cu rugaciunea, cu milostenia, cu plangerea, cu iertarea pacatelor celorlalti, cu infranarea, curatia trupeasca si duhovniceasca, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea mortii si a infricosatoarei Judecati a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea vesnica a dreptului si la cumplitele munci ale pacatosului in iad, si cu toate celelalte poruncite in Evanghelie, de Sfintii Parinti ai Bisericii talcuite si in pilde infatisate. Toate acestea-t oate, de la cele mai mari pana la cele mai mici-, slujesc la curatirea sufletului de pacate”.

Impartasirea este unirea cu Dumnezeu “prin minte, prin cuvinte si prin fapte, adica prin minte, prin simtaminte si prin vointa”. Cugetand cu mintea la lucrurile existente asa cum Dumnezeu se gandeste la ele, gandindu-ne neincetat la El, ne unim prin minte cu Domnul. Iubind ceea ce iubeste El ne unim cu Domnul prin inima. Implinind poruncile dumnezeiesti ne unim cu Domnul prin sufletul nostru. Unirea desavarsita cu el o realizam prin Impartasania cu trupul si sangele Fiului lui Dumnezeu. “In aceasta sant toate, ea este totul”.

Astept cu nerabdare noile bucurii duhovnicesti pe care ni le pregatesc inimosii de la editura Predania.

Despre intalnirea cu Dumnezeu
Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului
Editura Cathisma, 2007

Recenzie de Ciprian Voicilă

Am citit cu ani in urma “Scoala rugaciunii”. La prima lectura am fost socat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintitului Antonie, din care aflam destule amanunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson il intreaba: “Sunteti de parere ca transmiterea Evangheliei poate fi impiedicata de cultura de suprafata a stilului englezesc modern de viata?” Acesta ii raspunde: “Da, fiindca Evanghelia trebuie sa atinga nu doar intelectul, ci intreaga fiinta. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sa discutam despre asta, sa o studiem ca idee”, dar in realitate ei nu fac nimic. A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in “barlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea- trebuie sa patrunzi inauntru”.

Prin urmare, cartea “Despre intalnirea cu Dumnezeu”, aparuta sub ingrijirea Parintelui Savatie la editura Cathisma in 2007, vorbeste intr-un stil profound si authentic despre intalnirea noastra inevitabila cu Tigrul.

Omul relationeaza cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu aproapele sau. Cand ne intalnim cu Dumnezeu? Cand vrea El. “Ne intalnim cu Dumnezeu atunci cand El insusi ne cauta. Mantuitorul a spus: Bateti si vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori indelung, intrucat Hristos stie ca nu suntem pregatiti inca pentru intalnire, nu suntem gata sa-l privim fata catre fata pe Dumnezeul cel Viu; caci a te intalni cu Dumnezeu inseamna dintotdeauna sa vii la judecata; este la fel cu a intalni o frumusete neconditionata, un adevar neconditionat, o dreptate neconditionata. Si in fata acestei frumuseti, acestei dreptati si acestui adevar- in fata sfinteniei dumnezeiesti- stam fara raspuns. Din acest motiv Dumnezeu asteapta timpul parguirii, maturizarii, atunci cand vom fi noi insine in stare sa ne pronuntam judecata asupra noastra si cand vom putea primi judecata Sa neconditionata, dreapta, nepartinitoare, in care sa nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu catre o crestere spre vrednicia de om in deplinul sau inteles. Traind aceasta experienta a intalnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi in acelasi timp si mantuire si infricosatoare judecata, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Infricosator lucru este sa cadem in mainile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a intalnit cu Dumnezeu incepe o viata noua. “Insa o noua viata care nu inseamna neaparat una mai atractiva, mai usoara, ci noua in sensul ca nu se aseamana prin nimic cu cea anterioara; e o viata in care stapaneste dreptatea lui Dumnezeu si nu cea omeneasca, adevarul Dumnezeiesc si nu adevarurile omenesti, masurile lui Dumnezeu si nu cele omenesti; este o viata noua in care trebuie sa traim dupa masura lui Hristos Insusi, sa ne asumam responsabilitatea pentru viata lumii, la fel ca Hristos, impreuna cu El si cu acelasi pret cu care El isi ia aceasta responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvantul cheie care deschide intreaga viziune propovaduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevarat crestini cand ne asumam responsabilitatea. In intalnirea cu sinele nostru profound ajungem sa ne cunoastem numai in clipa in care ne asumam riscul de a ne vedea asa cum suntem, lipsiti de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care ii este frica sa le exploreze; in fiecare exista un dezacord interior care il ingrozeste. Sa ramai cu tine insuti e unul dintre cele mai infioratoare lucruri ce i se pot intampla unui om, daca face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar cand incercam sa privim mai profound suntem cuprinsi pur si simplu de groaza. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru ca exploram un domeniu absolut necunoscut noua: cine oare poate spune cati monstri se pot ridica din aceste profunzimi? Cata rautate, cata furie, cata minciuna, cat neadevar, cata frica? Cata aviditate- si sufleteasca, si duhovniceasca, si trupeasca? Cata ura, cata impasibilitate, cata cruzime voi vedea daca voi privi inlauntrul meu? Ne este, cu siguranta, mult prea oribil. Insa daca nu facem asta, daca refuzam aceasta groaznica, inspaimantatoare intalnire, nu vom putea gasi nicicand suficienta barbatie pentru a-L intalni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Intalnirea cu aproapele nostru e la fel de dificila ca primele doua. Dar “avem fiecare in fata misiunea de a ne intalni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea si a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, caci este anevoios. Pentru ca a auzi inseamna a ne lega soarta de altcineva, a vedea inseamna a ne lega soarta de altcineva. Intalnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav si il intrebam: Ei, cum iti mai merge?… Si cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveste cu speranta si cu teama: oare acest om chiar a pus o intrebare la care vrea sa stie raspunsul cu adevarat? Oare intr-adevar acest om vrea sa afle si sa-si lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonatie strabat speranta si frica, iar acesta cel mai adesea raspunde: multumesc, binisor… Adesea ramanem satisfacuti de acest raspuns; raspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras in valtoarea sortii altuia, nu a solicitat participarea noastra, nu a fost rostit cuvantul in urma caruia nu ma voi mai putea intoarce cu indiferenta de la acesta. Am vazut in ochii sai rugaminte, nadejde si frica, dar am inchis ochii si m-am multumit cu raspunsul lui, iar acum sunt liber; stiu ca la el e “binisor” si inseamna, probabil, ca e bine. Dar asculta vocea lui si priveste ochii lui, vezi expresia lor si nu vei mai putea pleca asa, pur si simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat in “barlogul” Tigrului si s-a sfasiat printr-o intropectie nemiloasa inainte ca Acesta sa faca vreo miscare spre el. In urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvant cu putere multa si darul de a-i trezi pe oameni din amorteala unei vieti caldicele. “Indrazniti, eu am pasit inauntru”.

[ COMANDA ONLINE ]

Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si adevarata razvratire
Monahii John Marler si Andrew Wermuth
Editura Sophia, 2008 (reeditata)

Recenzie de Ciprian Voicilă

“Tinerii vremurilor de pe urma”, reeditata in 2008 la editura Sophia, este o carte scrisa de doi monahi care au experimentat modele anticulturalismului american, au murit si au fost inviati de Hristos. Dupa inviere au infiintat un local, “Monk’s Rock”, unde tinerii razvratiti, in special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane care promitand deconditionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenti in ghearele sexului, drogurilor si violentei. Mai intai a fost parintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat ca nu exista adevar absolut. Altfel spus, ca oamenii l-au ucis pe Dumnezeu in inimile lor. Si daca nu exista Dumnezeu atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat si care a sadit in el aspiratia spre infinit. De aceasta nevoie de absolut au profitat modele anticulturaliste: beatnik-sii, rock’n’roll-ul, miscarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson s.a.m.d..

Adevarata razvratire impotriva materiasmului lumii si a nihilismului in care traim ramane religia iubirii, crestinismul. “Tinerii vremurilor” ar trebui citita in paralel cu “Nihilismul –Radacinile revolutiei in epoca moderna” de Seraphim Rose. Sunt scrise in acelasi duh si se completeaza una pe cealalta. “Nihilismul” este o carte teoretica foarte bine argumentata, iar “Tinerii vremurilor din urma” aduce multe marturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o marturisire minunata. O redau in intregime pentru ca ne reveleaza ceva: Dumnezeu il cauta si il gaseste pe tot omul care Il cauta.sincer. Dar nu da navala peste el. Sta la usa inimii, bate si asteapta.

“Aveam o lume a mea in care traiam, cu propriile mele fantezii si realitati., pe care eu insumi mi-o creasem. Am ajuns dintru-un pusti normal, un punk-er cu mohawk albastru si bocanci.

Datorita temperamentului meu am fost injunghiat, batut si impuscat. Intr-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasa. La petrecere erau cativa prieteni de scoala si doua femei in varsta. Parea ca e o petrecere la care prietenii discuta, beau apa minerala, mananca chipsuri si se amuza cu diverse jocuri. In realitate, cele doua femei erau vrajitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de initiere.Atunci a urmat initierea mea in practica Wicca. Wicca e o forma straveche de practicare, de catre femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrajitoare si nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungand si eu vrajitor practicant. Mintea imi intrase intr-un soi ciudat de delir si dementa. Era limpede ca nebunia va fi ultima experienta. Daca mori, totul s-a terminat; daca innebunesti, traiesti moartea fara sa fi murit- asta imi era filosofia! Mi-am dat silinta zi si noapte pentru ea. Practica vrajitoriei m-a dus la cunoasterea multor lucruri noi si necunoscute, mai cu seama prin experienta calatoriei astrale- era o extindere fireasca a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic si tot ceea ce apartinea lumii acesteia create de imaginatia mea mi se inchina ca unui stapan. Sentimentul atotputerniciei te indeamna sa continui practica vrajitoreasca. In lumea reala eram un nimeni, in schimb, datorita vrajitoriei, ma simteam cineva, eram de nebiruit.

Intr-o noapte, o acuta nevoie de a merge la toaleta m-a trezit din somn. Stateam in pat si priveam cand la ceas, cand la usa si nu ma hotaram daca sa ma ridic sau sa resist pana dimineata fara a uda cearsaful.M-am decis totusi sa ma ridic si sa merg la toaleta. In clipa aceea mi-am dat seama ca trupul mi-e paralizat de la gat in jos. In practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Daca se afla ca ai consumat asa ceva, esti expulzat din grup.

Eu stiam ca nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut sa-mi provoace acea stare. Singura explicatie posibila era ca sunt imobilizat de o forta de natura spirituala. Deodata am simtit ca parasesc trupul si m-am vazut deasupra lui. Apoi, am ramas pur si simplu socat. In jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care radeau insteric si care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a intors catre mine, m-a privit si mi-a vorbit. Spunea ca sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodata. Mi-a mai spus ca desi fusesem crescut si indrumat pe calea cea buna, o alesesem pe cea rea si ca am inaintat atat de mult in rau, incat nu mai am nici o scapare si o sa ma duc in iad. A incercat apoi sa-mi propuna un targ, dupa care au venit alti doi dintre ei la corpul meu astral si m-au luat. Si, luat fiind, ma aflam deja in iad. Nici nu am cuvinte sa descriu ce lucruri ingozitoare am vazut, am simtit si am mirosit. Nu voi uita niciodata aceasta… Fetele lor…

Am fost readus apoi in camera mea si mi-au dat un ultimatum. Trebuia sa ma sinucid si sa devin ca ei: sa chinuiesc in loc sa fiu chinuit sau sa mor si sa merg in iad oricum. Am ales sinuciderea. Inainte de a-mi da voie sa ma intorc in trup, am rostit in soapta: “Iisuse, daca existi, ajuta-ma!”. In clipa aceea am vazut o lumina orbitor de stralucitoare, iar ei plecasera. Stateam treaz si am inceput sa-L ocarasc pe Dumnezeu: de ce ma lasase sa trec prin toate acestea? Timp de o ora. L-am tot ocarat, curatind varsatura care iesise din mine in timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima data in viata mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singura fraza, care a pus capat ratacirii mele: “Tot ce doream de la tine era sa ceri”.

[ COMANDA ONLINE ]

Sfaturile unui preot pentru enoriasii lui
Pr. Valentin Mordasov
Editura Sophia, 2007

Recenzie de Ciprian Voicilă

Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti care pretind ca ne livreaza retete de “cum sa fii fericit”, “cum sa ai succes in afaceri”, “cum sa iti gasesti jumatatea”, “cum sa comunici eficient cu iubita, sotia sau copiii”, “cum sa slabesti intr-un timp cat mai scurt”, “cum sa cresti in masa musculara cat mai repede”, mai nou, “cum sa vorbesti despre cartile pe care nu le-ai citit”. Oamenii nu se mai incred in capacitatile lor de cunoastere nemijlocita a realitatilor si vor sa afle dintr-un “studiu” scris de “specialisti” CUM SA…

Cu toate acestea, in viata duhovniceasca, cand apare o carte cu sfaturi practice, trebuie sa marcam si sa remarcam ineditul si utilitatea ei. Pentru cititorul de literatura duhovniceasca este evident faptul ca aici predomina masiv perspectiva teoretizanta si generalizatoare.

Un preot rus despre care nu aflam din “prologul editorului” decat ca era inzestrat cu darul calauzirii sufletelor si ca era un mare iubitor de oameni, care cauta sa ii placa in primul rand lui Dumnezeu, ofera sfaturi scurte, incisive la intrebari punctuale.

Volumul are urmatorul motto: “mica este carticica, dar scumpa caci poate inlocui toata Filocalia”. Din cele 309 pagini ale cartii am extras cateva intrebari si raspunsuri care m-au surprins prin dimensiunea lor nebanuita sau prin eficacitatea lor. Parintele Valentin Mordasov isi intemeiaza, de foarte multe ori, raspunsurile, pe trimiteri la Sfintii Parinti.

“ De ce trebuie sa fim inconjurati de lucruri ziditoare acasa si oriunde mergem?
In aceasta lume, orice obiect si impresia care o lasa asupra noastra ne provoaca, in consecinta, anumite ganduri, dorinte, aspiratii etc. Iata de ce toate lucrurile care ne inconjoara trebuie sa ne zideasca. Sunt lucruri care nu trezesc in noi ganduri si simtiri patimase, insa ne pot distrage de la mantuire si ne indeparteaza de Dumnezeu. Pe vremuri, de pilda, casa unui crestin te folosea mult duhovniceste, caci in interiorul ei erau lipite peste tot foi cu versete din Biblie si rugaciuni, o multime de icoane, imaginea Infricosatoarei Judecati, fotografii ale staretilor, duhovnicilor, schimnicilor, nevoitorilor din manastiri si biserici”.

“In ce situatie este inutila munca noastra?
Daca prin munca nu reusim sa devenim mai buni, nu avem nici un folos din ea”.

“Cand putem spune ca un om este impatimit de lucruri?
Cand omul este impatimit de un lucru sau de mai multe se manifesta astfel: isi admira lucrul sau obiectul, se supara si se contrazice cu ceilalti pentru el, iar cand il pierde, se mahneste si se zbuciuma”.

“De ce ne apar uneori ganduri de hula asupra lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a sfintelor icoane si a Sfintelor Taine?
Sa incetam a-l judeca pe aproapele nostru si, astfel, gandurile de hula vor inceta sa ne bantuiasca. Sa nu cugete nimeni la faptul ca poarta vreo vina pentru aparitia lor. Este bine cand omul nu le primeste si nu le asculta, caci aceste ganduri sunt de la diavol. De aceea, sileste-te sa nu le iei in seama. (Cuviosul Ioan Scararul)”

“Cum trebuie sa-i cinstim pe preoti?
Trebuie sa-i cinstim mai mult decat pe parintii trupesti. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Stiti voi cine este preotul? Este Ingerul Domnului. De aceea, preotii trebuie cinstiti mai mult decat parintii trupesti, caci sunt slujitorii Domnului pe pamant. Cei care-i cinstesc pe ei, Il cinstesc pe Hristos”.

“Cum sa ne purtam cu aproapele nostru?
Priveste-l si poarta-te cu aproapele, ca si cum in locul lui te-ai afla tu”.

“Cum sa ne luptam cu patimile?
Crestinul trebuie sa se lupte astfel impotriva lor: daca vreo patima il indeamna la vorbirea desarta, atunci sa se sileasca sa taca; daca este ispitit sa manance peste masura, atunci sa se infometeze si asa mai departe”.

“Cum sunt vazute de Dumnezeu sarbatorile praznuite in chip lumesc?
In Biblie este scris: “Sarbatorile voastre le uraste sufletul Meu” (Is.1, 13-14), adica acele sarbatori religioase pe care omul le petrece in betii, distractii, lacomie nemasurata si altele. In general, in timpul acestui fel de praznuire, se risipeste tot ce a fost adunat in zilele de munca.”

“Cum sa-l invatam pe copil frica de Dumnezeu?
a. Sa-l obisnuiti pe copil sa faca metanii, sa se inchine inaintea Sfintei Cruci, inaintea icoanelor si sa le sarute.
b. Sa-l aduceti mai des la biserica.
c. Cu manuta lui, sa aprindeti lumanari si sa le puneti in sfesnice, sa lasati pomelnicele, sa dati milostenie, sa puneti un banut in cutia milei.
d. Sa-l impartasiti des cu Sfintele Taine.
e. Sa-idati prescura si aghiasma inainte de masa.
f. Sa-l invatati rugaciuni.
g. Sa-l aduceti la preot pentru binecuvantare.
h. Invatati-l sa citeasca rugaciuni si, in timpul slujbelor, indemnati-l sa intoneze dupa cantarile bisericesti.
i. In prezenta copilului, vorbiti mai des despre Dumnezeu si despre mantuirea sufletului.
j. Deprindeti-l sa fie darnic: sa ofere fratilor, surorilor, apropiatilor din dulciurile sale, din jucariile sale si chiar din bucatica sa de paine”.

“Ce folos avem din stradaniile noastre?
Ce folos putem avea din stradaniile noastre: postul, rugaciunea, citirea Sfintei Scripturi s.a., daca nu am invatat sa ne smerim, sa iertam obida, sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru necajiti?!”.

“Ce este mai folositor pentru linistea sufletului?
Multe le-am incercat in viata, dar nu am gasit nimic mai bun pentru pacea si linistea sufletului meu decat primirea cumpatata a hranei, aflarea intr-un singur loc si indeletnicirea sarguinciasa cu Cuvantul Domnului (Ieroschimonahul Stefan)” .

“Ce inseamna groparii tineretii?
Sunt sapte gropari ai tineretii: necredinta in Dumnezeu, betia, desfraul, mania, necinstirea parintilor, prieteniile rele si trandavia”.

“Ce vor oamenii acestei lumi de la noi?
Oamenii care traiesc in duhul razvratit si necredincios al acestei lumi doresc cu tot chipul sa ne supunem voii lor si nu voii lui Dumnezeu. Ei incearca sa ne abata de la calea cea dreapta care duce in Imparatia Cerurilor”.

“Unde sa ne indreptam atentia in timpul nevointelor?
Sa ne indreptam atentia mai putin asupra nevointelor din afara (de pilda: post, metanii, dormirea pe loc tare etc.). Desi trebuincioase, acestea sunt doar ajutatoare. Cu ajutorul lor, se zideste cetatea, dar ele nu sunt cetatea, pentru ca ea este in inima. Deci, la lucrarea inimii sa va indreptati intreaga atentie (adica sa nu va tulburati, sa nu va suparati, sa nu judecati, sa iertati, sa alungati gandurile rele si dorintele pacatoase si asa mai departe)”.

“Este bine sa fim sinceri si deschisi cu oricine?
Nu trebuie sa fim deschisi cu toata lumea. Este gresit sa dezvaluim totul oricui. Ar fi mai bine ca unele lucruri sa le tainuim”.

“Ce este important cand muncim?
Cand munciti, sa observati starea voastra interioara, cum si in ce duh faceti lucrul (cu cartire sau manie, cu nemultumire sau vorbe desarte,cu ganduri necurate sau cu rugaciune si cugetare dumnezeiasca si asa mai departe)”.

“Cum sa pastrez in minte invataturile din sfintele carti?
Ca sa pastrezi in minte invataturile mantuitoare din sfintele carti, spune-le fratelui”.

“Cum sa ne folosim neputintele la lucrarea virtutilor?
Daca esti neputincios, foloseste-ti neputintele in lucrarea virtutilor, si anume: cultiva-ti prin ele smerenia, recunoasteti nevrednicia si ticalosia”.

“Cand nu este recunoscuta de Dumnezeu fapta noastra buna?
Toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu sunt insotite de necazuri. Sfintii Parinti spun ca fapta buna neinsotita de necazuri nu este recunoscuta de Dumnezeu”.

“Cine este fericit in viata?
Este fericit in viata cel care-i face pe altii fericiti”.

[ COMANDA ONLINE ]

Cum să supravieţuim duhovniceşte
Sfântul Serghie Meciov
Editura Sophia, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Am in mana un adevarat manual de ascetica. Titlul editorilor s-a dovedit cat se poate de inspirat: “Cum sa supravietuim duhovniceste”. Oricine vrea, in vremurile grele pe care le traim, sa isi pastreze chipul dumnezeiesc din el, este tentat sa o cumpere. Zilele trecute citeam in metrou din ea si o femeie care cersea m-a rugat sa ii scriu titlul pe o foaie si sa ii spun de unde si-o poate procura.

Cartea contine predici rostite de Parintele Serghie Meciov, care a devenit Sfantul Mucenic Serghie cu concursul comunistilor. Acestia il aresteaza in noaptea de 28 spre 29 octombrie 1929. Condamnat la trei ani de exil, in primavara anului 1933 este rearestat si trimis intr-un lagar de munca fortata, la taiat de lemne undeva pe langa lacul Kubenskoe.

Un episod din viata lui ne arata cat de smerit era. “Parintele Serghie a primit darul stravederii, dar din smerenie il lua drept tulburare psihica insotita de halucinatii. Nu cu multa vreme inainte de ultimul arest, s-a intalnit in padure, langa Volga, cu un preot apropiat duhovniceste, mostenitor al harului Staretiei Optinei, parintele Boris Holcev. Dupa cum isi amintea parintele Boris, sedeau pe un trunchi doborat, cand parintele Serghie a zis: “Boris, sa stii ca eu ma imbolnavesc psihic. Vine omul, iar eu vad ce e in sufletul lui”. “Parinte”, a venit raspunsul, “asta nu e boala, e stravedere”.

In 1941 Parintele Serghie moare in inchisoare. Pe 20 august 2000 Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov a fost proslavit la Sinodul Jubiliar in ceata sfintilor rusi.

Pentru a supravietui duhovniceste trebuie sa ai un “basic” de informatii despre viata duhovniceasca. Exact asta ne ofera cartea. Intr-un stil oral, direct, Sfantul Serghie, raportandu-se permanent la invataturile Sfintilor Parinti, ne prezinta pe scurt viziunea Bisericii Ortodoxe asupra esentei Bisericii, a lumii si a semnificatiei pe care o are expresia “a te lepada de lume”, asupra constiintei, rugaciunii, credintei, a fricii de Dumnezeu, a icoanelor, moastelor si a dumnezeiestilor slujbe.

Din predicile Sfantului Meciov reiese experienta sa duhovniceasca. Principiul sau de lectura a vietii si invataturilor Sfintilor Parinti era acesta: sa ii citim pe Parinti in chip faptuitor. Pornind de la felul in care este construita cartea, va voi da cateva citate edificatoare.

“Intrand in Biserica, intram in Trupul lui Hristos, ne facem madulare ale acestui trup. (…) Sa facem o analogie. O parte a trupului meu nu traieste de sine statator, dar eu traiesc in ea. Oare degetul meu sau mana mea traiesc, nu traiesc eu in deget sau in mana? Organele trupului meu nu au viata personala, ci se include in viata mea. Si atunci cand, sa zicem, degetului i s-a adus vreo vatamare, sufar eu, nu sufera degetul. Acelasi lucru se intampla si in Biserica. Atunci cand intram in Trupul lui Hristos, renuntam la existenta noastra separata, ca sa fie dupa cuvantul Apostolului Pavel: nu mai traiesc eu, ci traieste in mine Hristos (Gal.2, 20). In trup nu traieste fiecare madular aparte al lui, ci cel caruia madularele acestea ii apartin: nici in Trupul lui Hristos nu mai traim noi, madularele acestui trup, ci traieste in noi Hristos”.

“Lepadarea de lume nu sta in a fugi de aceasta lume nu stiu unde, ci in a o vedea altfel. Adevarata lepadare de lume inseamna a omori inlauntrul tau trairea cu simturile impatimite a raului, a pacatului care este amestecat in lume cu binele, si a fi in stare sa primesti numai binele. Trebuie sa incepi a te lupta cu lumea, cu patimile in propriul tau suflet, curatind si sfintind prin asta lumea in care traiesti. Curatia sufletelor de sfinti domolea animalele salbatice, facandu-le blande si supuse. Lumea cu care trebuie sa ne luptam noi consta in satana. Inca de la botez ne-am lepadat de el, urand lumea. Nu putem fi in acelasi timp fii ai diavolului si fii ai lui Dumnezeu, nu putem sluji in acelasi timp diavolului si lui Dumnezeu: ca atare sa omoram in noi insine tot ce este lumesc. Trebuie sa fim morti fata de lume. Cine nu va uri sufletul sau, adica tot ce este lumesc in el, acela nu poate sa mearga in urma lui Hristos. Lupta-te cu lumea si aminteste-ti ca ea se vara in tine tocmai prin sufletul tau. Pe aceeasi cale au mers toti marii sfinti ai lui Dumnezeu, pe aceeasi cale trebuie sa mergem si noi, daca dorim sa fim crestini. Deosebirea dintre nevoitori sta numai in treapta intensitatii luptei. Aceasta lupta este cu putinta intotdeauna si in orice conditii”.

“Se ridica problema: sa ne rugam urmand experientei Parintilor, cu rugaciunile pe care le-au alcatuit marii nevoitori, ori sa ne deprindem sa alcatuim singuri rugaciuni si sa luam calea aceasta de la capat? Pentru noi este deja limpede ca cel ce vrea sa se lupte pentru Imparatia lui Hristos trebuie sa urmeze in viata sa experientei Sfintilor Parinti, sa aiba ca indreptar experienta lasata mostenire de catre inaintasi. In acest fel, creativitatea proprie nu este nimicita, ci, dimpotriva, se manifesta si mai mult, devine si mai desavarsita. (…) Pentru cei ce au o cat de mica experienta in ce priveste rugaciunea este clar motivul pentru care Sfintii Parinti le amintesc rugatorilor de cursele celui viclean si le poruncesc sa ramana in rugaciune fara sa se uite la nici un mestesug al acestuia, la nici o raspandire proprie. Iar noi, care si asa rezervam putin timp pentru rugaciune, care niciodata “nu avem cand”, ne predam fara lupta. Atunci cand nu avem chef, cand nu avem imbold, ni se pare ca nici un avem motiv pentru a ne ruga. “Daca ai petrecut multa vreme in rugaciune fara sa ii vezi roadele, sa nu zici: “n-am castigat nimic”, pentru ca insasi ramanerea in rugaciune este deja castig- si ce bine este mai presus decat sa te lipesti de Domnul si sa ramai neincetat in unire cu El?” Daca vom merge cu smerenie pe aceasta cale, Domnul ne va “lua in socoteala” si aceasta rugaciune imprastiata. Atata doar ca din partea noastra suntem datori sa ne dam toata silinta. Asa spun Staretii Ambrozie si Anatolie de la Optina. Incepatorul nici sa nu se gandeasca la rugaciunea fara imprastierea gandurilor”.

“Ce scop isi fixeaza fotograful, pictorul si iconarul, si este acest scop unul si acelasi la toti trei? Daca vrem sa il zugravim pe om in starea in care se afla el la un moment dat, putem realiza asta prin fotograf. Remarcati ca fotografia prinde foarte exact exteriorul omului, insa de foarte multe ori nu seamana cu el, asa incat cu mare greutate recunoastem pe cine reprezinta ea. Fotografia ne da “masca” omului, iar aceasta masca se schimba in functie de dispozitie, de starea sanatatii si asa mai departe. Acesta nu este omul launtric,nu este sufletul, ci o stare, surprinsa la nimereala, a invelisului exterior. Pictorul se straduie sa redea in portret si sufletul, si face asta cu mai mult sau mai putin succes, in functie de talentul sau. Daca fotografia ne oferea masca, portretul ne da mai mult: el ne arata fata omului, dar nu e totdeauna in stare sa reflecte omul launtric. Cand stati insa in biserica si vedeti cum preotul cadeste mai intai icoanele, iar apoi si pe voi, trebuie sa stiti ca el cadeste nu masca si nu fata, ci chipul lui Dumnezeu din noi, care desi este acoperit de ranile pacatelor, cuprinde toata esenta noastra duhovniceasca. Si iconarul zugraveste nu masca, nu fata, ci tocmai chipul. Icoana este chemata sa zugraveasca nu lumea in care traim, nu lumea care zace in rau- ea se straduie sa zugraveasca lumea de Sus, folosind in scopul acesta lumea de jos, intrucat este neaparata nevoie de aceasta pentru reprezentarea celei de Sus, intrucat cele de jos au legatura cu cele de Sus, fiind reflectarea lor. Iconarul se straduie sa ne arate natura si fiinta omeneasca intr-o stare curatita de pacat, asa cum erau inainte de cadere”.

“Cum sa supravietuim duhovniceste” este o carte pe care o poti da in dar acelora pe care ii iubesti si cu care ai vrea sa Il imparti pe Hristos: uite, aici gasesti esenta vietii si a mortii mele.

[ COMANDA ONLINE ]

Sfanta Matrona din Moscova. Viata, minunile si acatistul
Editura Sophia, 2007

Recenzie de Ciprian Voicilă

Exista prejudecata conform careia barbatilor le este de folos sa citeasca numai vieti de sfinti. Biografiile sfintelor au drept “public tinta” femeile. Nu as fi aflat despre viata sfintei Matrona de Moscova, daca nu m-as fi intilnit intr-o duminica cu prietenul meu, Danion Vasile. Lui ii datorez intalnirea cu sfanta. Pentru ca despre o Intalnire este vorba. Rareori mi s-a intamplat sa ma impresioneze atat de mult viata unui sfant.

Nascuta in anul 1881, in gubernia Tula, intr-o familie de tarani saraci, cu patru copiii, semnele alegerii ei de catre Domnul s-au aratat inca inainte de nastere. Din cauza saraciei in care traiau, mama Matronei se gandea sa o abandoneze in orfelinatul contelui Golitin. Un vis prevestitor i-a zadarnicit acest plan. Viitorul ei copil i s-a aratat in somn sub forma unei pasari albe, cu chip omenesc, avand ochii inchisi. La nastere, apropiatii au constat ca fetita era oarba. Cand a venit vremea botezului, i-au pus numele Matrona, in cinstea Cuvioasei Matrona a Constantinopolului, care a trait in secolul al V-lea si care este pomenita pe data de 9\22 noiembrie. La botez s-a intamplat prima minune: “Cand preotul a cufundat-o in cristelnita, cei prezenti au vazut cum deasupra ei se inalta un stalp de fum bineinmiresmat”. Copilul s-a nascut insemnat: “Pe pieptul fetitei era o mica umflatura in forma de cruce, o cruciulita in relief, nefacuta de nimeni”.

Precocitatea ei duhovniceasca s-a manifestat in mai multe feluri. “Peste ani, o prietena povestea ca, pe cind Matrona era inca sugar, mama ei se plangea: “Ce sa fac? Fata nu primeste san miercurea si vinerea, in aceste zile doarme intruna. Mi-este imposibil s-o trezesc”. Inca din copilarie, in timpul noptii, cand parintii dormeau, ea se furisa la coltul sfant si, intr-un mod de neinteles, lua de pe raft icoanele, le aseza pe masa si, in linistea noptii, se juca cu ele”. Foarte de timpuriu Domnul a inzestrat-o cu darul clarviziunii, al facerii de minuni, al vindecarii bolnavilor, al discernamintului.”Cei apropiati observau ca ea cunostea nu numai pacatele omenesti, crimele, ci si gandurile. Ea simtea apropierea unei nenorociri, a calamitatilor naturale si sociale. Prin rugaciunile ei oamenii primeau vindecare de boli si mangaiere in necazuri. In consecinta, au inceput sa vina in casa Nikonovilor tot felul de oameni, carute cu bolnavi din satele si comunele invecinate, din tot judetul, chiar si din alte judete, precum si din alte gubernii. Erau adusi bolnavi care nu se puteau ridica din pat si pe care fetita ii punea pe picioare”.

La varsta de paisprezece ani ajunge, insotita de o prietena, in catedrala Sf.Andrei, unde slujea Sfantul Ioan de Kronstadt. Dupa incheierea slujbei, Sfantul a rugat lumea adunata sa ii faca loc Matronei adresandu-i acesteia chemarea: “Matronuska, vino-vino la mine! Iata vine schimbul meu – al optulea stalp al Rusiei”.

Sfanta Matrona a prevazut venirea revolutiei bolsevice( “vor jefui, vor distruge bisericile si vor prigoni pe multi”) si intrarea Rusiei in cel de-al doilea razboi mondial. In 1925 se muta la Moscova. Datorita lucrarii ei duvonicesti, pe care o va face aici timp de treizeci de ani, comunistii vor cauta sa o aresteze. Fara success, insa: “Se mai povesteste ca, intrucat prevedea cu duhul neplacerile, Matrona parasea anumite case in graba intotdeauna in ajunul venirii la ea a militiei, deoarece locuia fara viza. Erau timpuri grele si oamenilor le era frica sa o treaca in cartea de imobil. Astfel, ea s-a salvat de la represiuni nu numai pe sine, ci si pe gazdele care o adaposteau”.

“Odata a venit un militar s-o aresteze pe Matrona, dar ea i-a spus: “Du-te, du-te mai repede acasa, ai o nenorocire. Iar oarba nu va pleca nicaieri de aici, eu stau in pat, nu plec nicaieri.” El a ascultat-o. A plecat acasa: sotia lui se arsese la lampa de gaz. A reusit s-o duca la spital. A doua zi, cand s-a dus la serviciu, a fost intrebat: “Ei, ai arestat-o pe oarba?” “ Pe oarba n-o voi aresta niciodata, a raspuns el”.

Cartea abunda in marturii despre darurile Sfintei. Z.V.Jdanova povesteste: “Maicuta era cu desavarsire analfabeta, dar in acelasi timp stia totul. In 1946 trebuia sa-mi sustin proiectul de diploma “Ministerul flotei militare” (pe atunci imi faceam studiile la Institutul de arhitectura din Moscova). Indrumatorul meu, nu inteleg de ce, ma persecuta tot timpul. In decurs de cinci luni nu m-a consultat nici o data, fiind hotarat sa ma “pice”. Cu doua saptamini inainte de examen mi-a spus: “Maine va veni comisia si va confirma netemeinicia lucrarii dumneavoastra!” Am venit acasa plangand: tata era arestat si nimeni nu ma putea ajuta, mama se afla in intretinerea mea, si singura sansa era sa-mi sustin proiectul ca sa pot lucra.

Maica m-a ascultat si mi-a spus: “Nu-i nimic, vei sustine proiectul. Diseara vom bea ceai si atunci vom discuta!”. De-abia am putut sa astept pana seara si iata ca imi spune maicuta: “Sa plecam in Italia, in Florenta, la Roma, sa privim operele marilor maestri…”. Si a inceput sa enumere strazile, cladirile! S-a oprit: “Iata Palazzo Pitti, iata un alt palat cu arcuri- sa faci la fel ca si acolo- cele trei etaje de jos ale cladirii cu o zidire masiva si cu doua arcuri la intrare”. Eram uluita de vedenia ei. Dimineata am sosit la institut, am aplicat calc pe proiect si cu tus maro am facut toate corecturile. La ora 10 a sosit comisia. Imi analizeaza proiectul si-mi spune: ”Dar proiectul e reusit, arata excelent. Sustineti-l!”.

Sfanta Matrona era si o foarte buna sfatuitoare: “Vindecand bolnavii, maica le cerea credinta in Dumnezeu si indreptarea de la pacat a vietii. Astfel, pe o femeie care venise la ea a intrebat-o daca intr-adevar crede ca Dumnezeu o va vindeca. Alteia, bolnava de epilepsie, ii spunea sa nu lipseasca de la nici o Liturghie si la fiecare sa se spovedeasca si sa se impartaseasca cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Pe cei ce duceau viata de concubinaj ii binecuvanta sa se cunune in biserica. Tuturor le cerea sa poarte neaparat cruce la gat”.

“De obicei nu vorbea mult, ci raspundea scurt la intrebari. Au ramas de la ea cateva sfaturi cu caracter general. Maica invata sa nu ne judecam aproapele. Ea raspundea: “De ce sa-i judeci pe altii? Gandeste-te mai des la tine. Fiecare oita va fi spanzurata de propria codita. Ce treaba ai tu cu celelalte codite?” Matrona invata sa ne lasam in voia lui Dumnezeu, sa traim cu rugaciune. Cat mai des sa ne insemnam si obiectele inconjuratoare cu semnul crucii, aparandu-ne astfel de puterile celui rau. Sfatuia sa ne impartasim cat mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. “Aparati-va cu crucea, rugaciunea, apa sfintita, cu impartasirea cat mai deasa… In fata icoanelor sa arda candele”. De asemenea, invata sa-i iubim si sa-i iertam pe batrani si pe cei neputinciosi. (…) Matrona nu ingaduia sa dam importanta visurilor. (…) Avertiza sa nu alergam pe la duhovnici in cautarea “schimnicilor” sau “clarvazatorilor”. Alergand pe la diferiti preoti, spunea ea, poti pierde puterea duhovniceasca si drumul corect al vietii”.

Pe 2 mai 1999, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii, Alexie, semneaza hotarirea prin care Fericita Matrona este trecuta in randul sfintilor.

Cartea despre viata ei – aparuta si reeditata la editura Sophia in 2007 – contine si Acatistul ei. Spre citirea lui ne indeamna chiar Sfanta Matrona: “Toti, toti sa veniti la mine si sa-mi povestiti necazurile voastre, de parca as fi vie, caci eu va voi vedea, va voi auzi si va voi ajuta. Pe toti cei care imi vor cere ajutorul, ii voi intampina la moarte, pe fiecare in parte”.

[ COMANDA ONLINE ]

Anton Cehov
Povestiri ortodoxe
Editura Cathisma, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Parintele Savatie Bastovoi a mai facut o fapta minunata. A strins intr-un volum “povestirile ortodoxe” ale unui gigant al literaturii ruse si universale, Cehov. Intreprinderea sa este inedita si binevenita din cel putin doua motive. Primul ar fi acela ca in mentalitatea intelectualului ortodox doi sunt scriitorii rusi care au sondat profunzimile duhovnicesti ale omului: Dostoievski si Gogol. Celor doi li se adauga, iata, Cehov, caruia hermeneutii i-au pus, in timp, doar eticheta de prozator si strabunic al literaturii absurdului. Adunind intr-o carte prozele duhovnicesti ale lui Anton Cehov, Parintele Savatie contrazice canonul literar in care predecesorii sai l-au inclus pe Cehov.

Al doilea motiv, formulat chiar in cuvintele Parintelui, ar fi ca ”antologia de fata este, fara indoiala, o baie de lumina si un izvor care tisneste curat din adincurile celei mai autentice traditii evanghelice si patristice.Credem ca ea va satisface setea multora din cei care cauta sincer sa cunoasca si sa inteleaga Ortodoxia.” “Povestirile ordodoxe” li se alatura unor carti de beletristica foarte cunoscute ca “Siddhartha” lui Hermann Hesse sau “Povestirilor orientale” (re)scrise de Marguerite Yourcenar.

Titlul pus de Parintele Savatie, “povestiri ortodoxe”, este justificat prin mesajul celor sapte proze (“Sfinta simplitate”, “Cosmarul”, “Scrisoarea”, “Cazacul”, “Omorul”, “Volodea cel mic si Volodea cel mare”, “Arhiereul”): toate vorbesc despre cainta, mila, iubire si iertare (tot Parintele Savatie ne-a reamintit cu alta ocazie ca “a iubi inseamna a ierta”). In acest fel ele sunt ortodoxe fara a fi ortodoxiste ceea ce contribuie decisiv la impactul lor asupra sufletului cititorului. Te conving si iti inmoaie inima cum te-au convins in trecut “Oliver Twist”, “Mizerabilii”, “Coliba unchiului Tom”, “Singur pe lume”. Sunt texte care te transforma cu adevarat intr-un om.

Cartea iti ofera surprize (foarte placute, nascatoare de nadejde) si prin notele ei de subsol. Intr-una din ele Parintele Savatie spune: “Cehov pune aici in discutie un asa-zis pacat paradoxal, cuprins in chestionarele de spovedanie care circulau pe vremea lui si mai circula inca, desi el contrazice viziunea ortodoxa asupra subiectului. Pentru Ioan Scararul, de exemplu, nadejdea nestramutata a pacatosului in mila lui Dumnezeu este focul care care il goneste pe diavol”. Parintele se refera la “pacatul” nadajduirii prea mari in mila lui Dumnezeu.

Pentru a va stirni interesul si a va face sa cumparati cartea (costa numai 180.ooo lei vechi), din care le veti citi copiilor vostri la vremea cind li se articuleaza principalele trasaturi sufletesti, va voi rezuma una din cele sapte povestiri, “Cazacul”.

Arendasul satului Nizy, Maxim Torciakov, se intorcea de la biserica, savurind alaturi de proaspata lui sotie bucuria Invierii. “Oriunde ar fi privit si orice ar fi gindit, toate I se pareau luminoase, pline de bucurie si fericire”. “S-a zis: mare este ziua aceasta!-zicea el. Inseamna ca este mare!Sa vezi, Liza, acusi soarele va incepe sa joace. La fiecare Paste joaca!Si el se bucura, ca si oamenii!”. Pe drum intilnesc un cazac bolnav, neputincios care datorita slabiciunii in care se afla nu ajunsese la biserica sa se bucure de slujba Invierii. Cazacul le face urmatoarea rugaminte: “voi, ortodocsilor, poate-mi veti da, ca unui drumet, o bucatica de pasca sfintita, sa ma infrupt!” Mosierul din preaplinul bucuriei inimii sale imediat ii vine in intimpinarea nevoii lui: “-Pasca?- intreba Torciakov. Se poate… Asteapta, acusi… Maxim cauta repede prin buzunare, privi la nevasta si zise: -N-am cutit, n-am cu ce sa tai. Dar sa o rup nu-mi da mina, voi strica toata pasca. Asta, da problema! Cauta, poate ai tu cutit? Cazacul, cu ultimele puteri, se ridica si se indreapta spre saua sa dupa cutit. –Iaca ce v-a trecut prin cap!-zise suparata nevasta lui Torciakov. Nu te voi lasa sa strici pasca! Cum s-o duc taiata acasa? Si cine a mai vazut sa faci Pastele in stepa! Du-te la tarani in sat si acolo o sa te infrupti! Femeia lua din mina barbatului pasca invelita intr-un servet alb si zise:- N-o dau! Se cuvine a sti rinduiala. Asta nu e o chifla, ci pasca sfintita si este pacat sa o rupi fara socoteala.” Nu se cuvenea asa cum nu se cuvenea ca Mintuitorul nostru sa vindece de pacat si de boala oamenii in zi de simbata.

Mosierul isi calca pe inima si ii cedeaza nevestei: “-Ei, cazacule, nu te supara!-zise Torciakov si incepu sa rida. Nu ma lasa femeia! Bun ramas, drum bun! Maxim smunci haturile, suiera si brisca pleca cu zgomot mai departe”. Inainte de a ajunge acasa pe mosier incepu sa il chinuie constiinta: “Nu i-am dat pasca, Lizaveta, dar cred ca lui ar fi trebuit sa-i dam. Doar si el vroia sa se infrupte.” In inima mosierului soarele bucuriei Invierii incepe sa apuna. Ouale rosii, pasca, vinul nu il atrag. Pleaca in cautarea cazacului, dar nu il mai gaseste. In sat intreaba pe toata lumea daca nu au vazut cumva un cazac si un cal. Nimeni nu l-a vazut. Disperat, Maxim se intoarce acasa ii ii zise sotiei; “Eu ma tot gindesc: daca Dumnezeu a vrut sa ne ispiteasca si ne-a trimis un inger sau vreun sfint in cale, in chip de cazac? Doar exista asa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mihnit un om.”

Mosierul Maxim are revelatia faptului ca s-a insotit cu o femeie rea si proasta. Din acest moment viata sa devine un iad. Incep certurile casnice, recade in patima betiei, gospodaria se imputineaza, datoriile cresc. “Cind era beat, statea acasa si facea scandal, iar cind era treaz bintuia prin stepa, asteptind sa-i iasa in cale cazacul…”

Timpul in care trebuie sa ne manifestam iubirea de aproapele nostru, timpul mintuirii noastre este clipa, ‘acum’, pare sa ne sopteasca Cehov printre rinduri.

Astept cu nerabdare noile surse de bucurie duhovniceasca anuntate in colectia de proza la editura Cathisma: Veniamin Fedcenko- “Intilniri cu sfinti”, Nicolai Leskov- “Ingerul pecetluit”.

[ COMANDA ONLINE ]

Ortodoxia
Mihai Eminescu
Editura Eikon, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Înregimentarea de către posteritate a marilor ei precursori este un fenomen trist, dar detectabil uşor în cultura unui popor. Nici Mihai Eminescu n-a scăpat acestei militarizări – vezi manualele perioadei comuniste. La prima vedere, prezentul volum ar încerca aceeaşi anexare, însă nimic mai injust. În prefaţă, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu propune o regândire şi o reală considerare a ortodoxiei marelui poet, justificând cu publicistica pe această temă.

Cartea are meritul de a-l lăsa pe Eminescu cel de acasă (bântuit adesea de pesimismul romantic şi de un budism turnat diferit într-o strălucită minte creatoare) şi de a-l prezenta pe redactorul-şef de la Timpul, care se lupta înverşunat cu politicile de catolicizare austro-ungare de peste munţi, un Eminescu precaut care-i striga lui Ion C. Brătianu cu privire la toleranţa extremă a acestuia vizavi de înfiinţarea Mitropoliei catolice de Bucureşti (1883): „Bagă de seamă, faci jocul Austriei”. Pentru ilustrul gazetar, adevărul este clar: „Popor ortodox în puterea cuvântului, noi nu voim să ştim nici de cezarism, nici de cezaro-papismul muscălesc”.

Altădată, argumentând toleranţa la români, încheia avocăţesc: „toate acestea dovedesc că n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă”. Ceea ce nu-l împiedică să nu critice relaxat formalismul religios: „La întrebarea ce şi-o pune domnul David Stauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai suntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăugăm: fosta-am vreodată creştini?”.

Formaţia spirituală delicată a poetului îi permite reflecţii originale: „În fiecare rugăciune e un fel de formulare temporară a mizeriei acestei lumi şi o încercare de ocolire a necesităţii cauzale… Doamne, arată că nu e posibil să, Doamne fă imposibilul posibil”. Atent la degradarea timpului istoric, Eminescu scrie într-un articol dintre celebrele sale caiete (peste 25.000 de pagini): „Cel mai strălucitor dintre fluxurile timpului nostru orientat în sens material rămâne totuşi banul. Iar strângerea lui masivă şi cât mai fără trudă cu putinţă îl reprezintă pe diavol”. Virgil Cândea arăta că opera Sfântului Nicodim Aghioritul a fost cunoscută şi însuşită de către marele poet prin traducerile lui Paisie Velicicovschi. Totodată, manuscrisele sale arată că în timpul studiilor vieneze poetul a citit dogmatica lui I. Kuhn, Fr. X. Dieringer, dar şi pe Hegel şi Bruno Bauer. Încă o dovadă a enciclopedismului clasic, orice ar spune hiper-specializaţii oameni recenţi.

În ochii mari ai geniului român, figura Răstignitului ia valenţe titanice, Eminescu văzându-L pe Hristos drept „reprezintantele libertăţii, martirul omenimei lănţuite”. Relatând epicul sărbătorii de la Putna în memoria lui Ştefan cel Mare (1871), din al cărei comitet de organizare a făcut parte, Mihai Eminescu arăta: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului”.

Departe de a idolatriza figura marelui poet – nici lui nu i-ar fi plăcut logoreea academică de astăzi a doctorilor în eminescologie – probăm că astăzi n-a înţeles pictura bizantină, cu „chipuri de mumii” acuzând-o de manierism, într-un veac în care hora mânăstirilor moldoveneşti nu lăsa indiferent nici un călător „evropenesc”.

Mihai Eminescu rămâne necondiţionat reprezentantul frumosului românesc, ctitorul unei estetici originale, al unei lirici profunde şi al unei metafizici robuste. La scepticismul din „Împărat şi proletar” va răspunde, peste ani, prin originalele poezii „Învierea”, „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”. Cartea rezervă şi câteva aforisme: „Moara de vânt, o cruce pe care o mişcă vântul”, „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă mic reprezentant al universului”.

Un volum necesar, în care fondatorul limbii române literare învaţă „intelighenţia” de astăzi să-şi ducă mâna la frunte…

[ COMANDA ONLINE ]