Ortodoxia
Mihai Eminescu
Editura Eikon, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Înregimentarea de către posteritate a marilor ei precursori este un fenomen trist, dar detectabil uşor în cultura unui popor. Nici Mihai Eminescu n-a scăpat acestei militarizări – vezi manualele perioadei comuniste. La prima vedere, prezentul volum ar încerca aceeaşi anexare, însă nimic mai injust. În prefaţă, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu propune o regândire şi o reală considerare a ortodoxiei marelui poet, justificând cu publicistica pe această temă.

Cartea are meritul de a-l lăsa pe Eminescu cel de acasă (bântuit adesea de pesimismul romantic şi de un budism turnat diferit într-o strălucită minte creatoare) şi de a-l prezenta pe redactorul-şef de la Timpul, care se lupta înverşunat cu politicile de catolicizare austro-ungare de peste munţi, un Eminescu precaut care-i striga lui Ion C. Brătianu cu privire la toleranţa extremă a acestuia vizavi de înfiinţarea Mitropoliei catolice de Bucureşti (1883): „Bagă de seamă, faci jocul Austriei”. Pentru ilustrul gazetar, adevărul este clar: „Popor ortodox în puterea cuvântului, noi nu voim să ştim nici de cezarism, nici de cezaro-papismul muscălesc”.

Altădată, argumentând toleranţa la români, încheia avocăţesc: „toate acestea dovedesc că n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă”. Ceea ce nu-l împiedică să nu critice relaxat formalismul religios: „La întrebarea ce şi-o pune domnul David Stauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai suntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăugăm: fosta-am vreodată creştini?”.

Formaţia spirituală delicată a poetului îi permite reflecţii originale: „În fiecare rugăciune e un fel de formulare temporară a mizeriei acestei lumi şi o încercare de ocolire a necesităţii cauzale… Doamne, arată că nu e posibil să, Doamne fă imposibilul posibil”. Atent la degradarea timpului istoric, Eminescu scrie într-un articol dintre celebrele sale caiete (peste 25.000 de pagini): „Cel mai strălucitor dintre fluxurile timpului nostru orientat în sens material rămâne totuşi banul. Iar strângerea lui masivă şi cât mai fără trudă cu putinţă îl reprezintă pe diavol”. Virgil Cândea arăta că opera Sfântului Nicodim Aghioritul a fost cunoscută şi însuşită de către marele poet prin traducerile lui Paisie Velicicovschi. Totodată, manuscrisele sale arată că în timpul studiilor vieneze poetul a citit dogmatica lui I. Kuhn, Fr. X. Dieringer, dar şi pe Hegel şi Bruno Bauer. Încă o dovadă a enciclopedismului clasic, orice ar spune hiper-specializaţii oameni recenţi.

În ochii mari ai geniului român, figura Răstignitului ia valenţe titanice, Eminescu văzându-L pe Hristos drept „reprezintantele libertăţii, martirul omenimei lănţuite”. Relatând epicul sărbătorii de la Putna în memoria lui Ştefan cel Mare (1871), din al cărei comitet de organizare a făcut parte, Mihai Eminescu arăta: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului”.

Departe de a idolatriza figura marelui poet – nici lui nu i-ar fi plăcut logoreea academică de astăzi a doctorilor în eminescologie – probăm că astăzi n-a înţeles pictura bizantină, cu „chipuri de mumii” acuzând-o de manierism, într-un veac în care hora mânăstirilor moldoveneşti nu lăsa indiferent nici un călător „evropenesc”.

Mihai Eminescu rămâne necondiţionat reprezentantul frumosului românesc, ctitorul unei estetici originale, al unei lirici profunde şi al unei metafizici robuste. La scepticismul din „Împărat şi proletar” va răspunde, peste ani, prin originalele poezii „Învierea”, „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”. Cartea rezervă şi câteva aforisme: „Moara de vânt, o cruce pe care o mişcă vântul”, „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă mic reprezentant al universului”.

Un volum necesar, în care fondatorul limbii române literare învaţă „intelighenţia” de astăzi să-şi ducă mâna la frunte…

[ COMANDA ONLINE ]

Moştenirea creştină a Europei
Alexandru Paleologu
Ed. Eikon, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Deschidem anul cu o invitaţiei la o lectură selectă şi necesară, mai ales în contextul actual al votării Constituţiei Europene, când se vrea ştergerea originii creştine a civilizaţiei bătrânului continent*. Prezenta carte adună câteva interviuri date cu sinceritate şi bonomie de către Alexandru Paleologu, un Sir al culturii româneşti.

Înţeleptul cetăţii descinde cu nostalgie în primii ani ai tinereţii, când a cunoscut un Dumitru Stăniloae care-şi certa cu autoritate enoriaşii gălăgioşi de la Biserica Popa Rusu, „invitându-i să asculte slujba, cu atenţie la text. E uimitor cum atâţia credincioşi se mulţumesc cu actele exterioare ale devoţiunii, dar nu îşi schimbă comportarea, în fapt doar aparent creştinească”. A urmat „o extraordinară predică despre ce înseamnă a-ţi lua crucea şi a-L urma pe Hristos”, cu un efect pe termen lung: „Părintele Stăniloae mi-a luat atunci solzii de pe ochi”.

Cât despre Nicolae Steinhardt, amintirea a rămas la fel de vie: „Steinhardt mă dă literalmente gata cu nemaipomenita lui capacitate de informaţie. Ştie tot, e la curent cu tot. Nu pot pricepe când are timp şi de unde face rost”.

Alexandru Paleologu are o reală optică a amănuntului: cel mai important lucru din viaţă este detectarea semnelor lui Dumnezeu în lume. Este greu, mai ales dacă n-ai simţul necesar, pentru că „Dumnezeu e imperceptibil, iar diavolul se manifestă grosolan”. Iar cei ce n-au simţul divinului şi simţul cosmicului sunt infirmi sufleteşte.
În dispută cu Nicolae Manolescu, care crede că Ortodoxia nu este europeană, interlocutorul invită la francheţe: „Dar ce este? Cum să nu fie? Nici catolicismul nu se poate concepe decât în structura iniţială, care era ortodoxă şi catolică!”. De aici începe pledoaria doctă şi elegantă a trecutului creştin european, căci „există o tendinţă, e clar asta, de a distruge în Europa moştenirea creştină”. Pentru început, o remarcă: „Dintre toate religiile, creştinismul are cea mai mare fluiditate, cea mai mare cuprindere a realului imediat şi uman”. Iar „Europa e un cadou făcut omenirii de către creştinism în integralitatea lui, cu cele două versante: ortodoxia şi catolicismul”, văzute drept „variantele stilistice ale civilizaţiei creştine”. La Paleologu, adevărurile grave sunt spuse jovial: „a fi anticreştin este o atitudine antieuropeană”.

Omul de cultură integral vede clar fenomenul românesc şi ia atitudine: „Că noi, ortodocşii, am fi leneşi, cum ne spun nişte activişti protestanţi, care au etica muncii drept unic criteriu – e un prost criteriu – e o acuză ce demonstrează o optică greşită. La noi se manifestă o conştiinţă a relativităţii şi caducităţii actului exterior. Sunt şi la noi înfăptuiri”. Şi continuă: „noi nu suntem balcanici, pentru că suntem nord-danubieni”. În ce priveşte prejudecata antislavă de la noi, e uneori nedreaptă: „slavona nu e cu nimic inferioară în plan cultural latinei sau altor limbi liturgice. Pentru că nu toate limbile de mare cultură sunt limbi liturgice”. Totodată, se înfierează kitsch-ul bisericesc, dar şi ideile împrumutate, cum ar fi aceea a catedralei neamului: „Ştefan cel Mare putea să facă o catedrală la Suceava sau altundeva. Dar n-a făcut-o. Pentru că în gândirea noastră spaţială nu există ideea de catedrală”. O realitate contemporană tristă este şi „ignorarea scandaloasă” a Filocaliei de către intelectualitatea română.

Mărturisind aderarea la modelul lui Don Quijote, dar şi imitaţia lui Caragiale, cărturarul octogenar arată că „sunt bune şi astea, dar modelul absolut salvator şi indispensabil pentru o lume civilizată europeană şi de pretutindeni este modelul lui Iisus Hristos!”.

* Recenzia de faţă a fost scrisă începutul anului 2004.

[ COMANDA ONLINE ]

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Monahul Savatie are darul de a te confisca până la terminarea pe loc a cărţilor lui. Subtitlul – „Elemente de teoria icoanei” – nu complică discursul, căci limbajul este cât se poate de clar şi de simplu. Epicul sinuos al icoanei este turnat într-un ghid practic de înţelegere a aspectelor teologice şi estetice ale iconografiei bizantine.

Încă de la începutul autorul preia provocarea din titlu şi răspunde răspicat, având în spate mărturiile martirilor iconoduli: „A refuza posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în icoane înseamnă a tăgădui întruparea lui Hristos”. Dublat de un spirit critic onest, monahul arată resorturile interne ale luptei imperiale din secolul VIII împotriva icoanei:
1. icoanele luau locul naşilor la botez;
2. unii preoţi puneau părticele de icoană în Sfintele Daruri.
3. în Alexandria se „defila” pe străzi în haine împodobite cu imagini sfinte.

Toate aceste mostre de magie, străine de duhul creştin, au declanşat iconoclasmul, biruit definitiv în anul 843, Duminica întâi a Postului Mare comemorând această biruinţă a Ortodoxiei.

Închinând artei paleocreştine un amănunţit studiu, autorul arată noutatea estetică a primelor reprezentări creştine din catacombe: „arta creştină renunţă la dulcegăria şi sentimentalismul greco-roman, preferând un stil sobru şi esenţializat, conform trăirii şi învăţăturii evanghelice”.

Totodată, cartea conţine şi o importantă colecţie de fotografii reprezentând primele simboluri creştine. Încercând o explicaţie a relativei întârzieri a reprezentării Răstignirii, autorul arată: „semnificaţia ruşinoasă a Crucii încă mai era vie în amintirea poporului şi de aceea creştinii, pentru a evita sminteala, nu puteau să înfăţişeze Răstignirea în toată goliciunea ei, fiind înlocuită de o cruce simplă. Cu trimitere directă la Taina Euharistiei e înfăţişarea Mântuitorului în chip de pelican (legenda spune că pelicanul îşi ciupeşte pieptul hrănindu-şi puii cu propriul sânge pentru a-i salva de muşcătura şarpelui). Reprezentările figurate ale lui Hristos erau prezente, atenţie, încă de pe timpul Lui! Eusebiu de Cezareea relatează despre existenţa a două statui ale lui Hristos în oraşele Paneada ( în casa Veronicăi, femeia vindecată de curgerea sângelui) şi Cezareea lui Filip, distruse în timpul prigoanei împăratului Iulian Apostatul.

Cel mai valoros studiul al cărţii îl constituie paralela dintre icoană şi tabloul religios renascentist, când „iconografia este înlocuită cu desăvârşire de pictură, iar Madonele pictoriulor sunt femeile frumoase din a treia pătură” (N. M. Tarabukin). Autorul remarcă rolul Troiţei lui Rubliov, pictorul – sfânt din secolul XV, în naşterea artei moderne, prin anularea perspectivei şi a rotunjimilor dulcege, „ceea ce nu e numaidecât o laudă adusă icoanei, ci mai degrabă o dovadă a puterii ei dumnezeieşti de comunicare”.

În final, o critică justă la adresa subproducţiei „Ultimele ispite ale lui Hristos” a tandemului Kazantzakis-Scorsese.

Ambigua
Sfântul Maxim Mărturisitorul
trad. şi aparat critic, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
E.I.B.M.B.O.R., 2006

Recenzie de Octavian Dărmănescu

La a doua ediţie în limba română, „Ambigua (Despre diferite locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie şi Grigorie)” este o lucrare de anvergură. Sfântul Maxim zis Mărturisitorul (sec. V-VI) face teologie apoi o apără cu trupul, cu viaţa sa. Teologia acestui sfânt mărturisitor ia adesea chipul unui prunc pe care cerul i l-a dat şi pentru care simte o nevoie aproape fizică de a-l apăra contra răutăţilor. Aristotelic, Sfântul Maxim simte în opera strămoşului său platonician Origen o ameninţare continuă la adresa dogmei creştine. De aceea se ţine cu dinţii de viaţa aceasta terestră, pentru a-l combate cât mai mult şi mai bine.

Din panoplia de erezii fanteziste ale absolutului pe atunci Origen, Sfântul Maxim o alege pe una dintre cele mai grele, o ia, o dezbracă şi-i arată-n public neruşinarea. Acela învăţa că sufletele sunt spirite răcite în dragostea de Dumnezeu, că sunt preexistente trupurilor în care sunt alungate. Traducătorul în prefaţă: „Acestui du-te vino etern, în sus şi în jos, al spiritelor, în trepte mereu schimbate, acestui carusel fără sfârşit şi fără sens, niciodată lipsit de speranţă, dar niciodată cu speranţa deplin satisfăcută, în care nu există adevărate identităţi personale, Sfântul Maxim îi opune eterna odihnă mobilă în dragostea şi contemplarea lui Dumnezeu, Cel cu adevărat infinit, a persoanelor etern conştiente de identitatea lor, în fericirea fără sfârşit a comuniunii cu Dumnezeu, Cel prin Treime în eternă comuniune, la care au ajuns urcând din starea lor începătoare printr-o mişcare sădită în ele de Dumnezeu, Care vrea să-Şi extindă comuniunea şi cu alte fiinţe” (p. 28).

De ce comentar la Dionisie şi Grigorie într-o lucrare predilect îndreptată împotriva lui Origen? Pentru că la ei găseşte argumente pentru teoria creştină a mişcării. Încă o dată, traducătorul: „La Sfântul Maxim mişcarea are un rol creator principal şi aduce la odihna cu adevărat eternă, într-o viaţă nesfârşită, care nu a fost înainte şi din care nu se mai poate cădea, pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu cel tripersonal, fiind infinită, nu produce plictiseală” (p. 39). Sfântul Maxim profesează un personalism patristic aristocrat. Opus cvasi-pesimismului generat de panteismul origenist, optimismul maximian vizavi de persoana umană trădează duhul Părinţilor în care sfântul scriitor a respirat. Lumea e de mântuit, deci poate fi mântuită. Textul maximian este, la un moment dat, dens, dar nu greoi; el scrie despre iubire, pe care o experiază mai înainte. Această densitate, de altfel, este doar percepţia noastră, a cititorilor de azi răciţi de tot. Sfântul Maxim face dogmatică pură, el se plimbă uşor pe nişte înălţimi pe care unii ar face doar echilibristică. Stilul concis, exact, matematic al dogmaticii lasă perplex ev postmodern care se crede suficient sieşi şi care nu poate înţelege cum de ajunseseră alţii, cu mult înaintea lui, la asemenea înălţimi.

Sfântul Maxim are un simţ extraordinar al proporţiilor, al mişcării şi al sensului, ai spune că el vede permanent cele ce ochiul comun nu poate percepe. Iată tâlcuirea la cuvintele Areopagitului „Cuvântul se îngroaşă”: „Sau pentru că, ascunzându-Se pe Sine pentru noi în chip negrăit în raţiunile lucrurilor, Se face cunoscut în chip proporţional prin fiecare dintre cele văzute ca prin nişte semne scrise, întreg, deodată, în toate atotdeplin şi întreg în fiecare şi nemicşorat” (p. 369). El nu este numai pragmatic teologic, ci reuşeşte să imprime textului şi o minunată limbă patristică, calofilă. Iată un text din „Tâlcuirea duhovnicească a urcării lui Moise pe munte”: „Şi modelându-se frumos după Acela, ca o scrisoare care păstrează imitaţia arhetipului, coboară de pe munte arătând, însemnat pe faţa sa, şi celorlalţi semeni harul slavei de care s-a împărtăşit, oferindu-se şi înfăţişându-se cu îmbelşugare ca unul ce s-a întipărit de chipul dumnezeiesc” (p. 175).

O carte document despre înălţimea la care creştinii primelor secole îl vedeau pe om, o carte despre verticala pe care ar trebui să ne-o asumăm şi pentru care suntem chemaţi.

[ COMANDA ONLINE ]

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezentul volum contabilizează câteva dintre strâmbătăţile organizate numite îndeobşte erezii. Însuşi termenul de erezie este astăzi, în era fragmentului, relativizat. Postmodernismul, prin a lui gândire slabă, proclamă domnia puţinului asupra multului, a părţii asupra întregului. Şi cum ereziile sunt triburi precare faţă de cetăţile falnice ale marilor religii, postmodernistul va prefera principial o ideologie prefabricată unei dogmatici imuabile, tradiţionale şi clare.

Autorul începe cu o problemă rezolvată de mult timp, dar care şi astăzi aduce greutăţi: „În Tradiţia ortodoxă asceza este o metodă terapeutică, iar nu o tehnică” (p. 20). Rugăciunea lui Iisus este, deci, un mijloc, nu un scop. Există, însă, o întreagă ceată de alpinişti pseudo-mistici care folosesc pârghiile ascetice ale mai multor religii pentru a vizita cât mai multe înălţimi. Pe cât de cunoscută este confuzia dintre yoga şi isihie, pe atât de mult este practicată, totul întru performanţa de globe-trotteri ai lumilor invizibile. Autorul pune încă o dată lucrurile la punct: „În Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorâre a lui Dumnezeu cel iubitor către om” (p. 22). Era la modă teoria reîncarnării, este şi va fi – piaţa religioasă abundă în avataruri ieftine de asemenea tip. Numai că postulând existenţa extinsă în lumi succesive, minimalizezi până la relativizare valoarea moralei şi a sensului real al acestei lumi. Autorul foloseşte contraargumente clasice: 1. Adepţii teoriei nu pot să justifice lipsa amintirii presupuselor vieţi anterioare. 2. Cum mai poţi chema duhul mortului când el deja a migrat în alt trup? 3. Dacă s-ar muta în alte trupuri, ar exista o explozie demografică de nesuportat pentru Terra. Autorul reia tema yoga-isihasm. Meditaţia de tip yoga „este un scurt-circuit egocentric”(p.143), îl introduce pe individ într-o stare de autohipnoză, uneori frizând patologicul.

Ca orice grec, autorul, care ţine cu tot dinadinsul să avertizeze pe copertă că este „Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie”, este fatalist. Marile erezii ale post-modernităţii sunt tot cele de acum o jumătate de secol, dar care acum au crescut într-o progresie incredibilă. Scientologia, „cel mai izbitor caz de acţiuni criminale ale ereziilor totalitariste” (p. 34), doctrina New Age, care tinde spre „instaurarea unui guvern mondial, care, chipurile, va fi spre binele omenirii şi care va fi condus de aşteptatul mesia al Noii Ere a Vărsătorului” (p. 96). La pagina 101 discursul se ascute şi mai mult: „Neosatanismul este miezul sâmburelui Noii Ere”.

Demascarea planului secret (care încetează a mai fi secret din moment ce este demascat) continuă peste cincizeci de pagini, unde ni se propune un scenariu predictibil: religiile vor fi convocate sub steagul alb al păcii, vor fi topite într-o pastă amorfă din care noul olar va face noul idol. Se sugestionează chiar o „ieşire eroică” a ortodoxiei de la masa C.M.B. (p. 163), autorul respingând categoric expresia de „biserici surori”(p. 182).

Autorul, încă o dată grec, cade în cel mai falnic filetism, declarând că „În planul determinării conştiinţei naţionale şi religioase a cetăţeanului grec de mijloc, se poate spune că sensurile cuvintelor grec şi ortodox se identifică atât de mult, încât aproape că nu se poate concepe calitatea de grec fără cea de creştin ortodox, iar aceasta mai ales în diaspora” (p. 196). La final de volum, se întreabă: „Ar mai fi existat astăzi Ortodoxia, dacă Sfinţii ar fi aplicat atunci practica contemporană a dialogurilor intercreştine şi interreligioase? Oare nu îi interesa pe sfinţi binele omenirii, pacea ş.a.m.d.?” (p. 247). Pe această cale, mulţumim încă o dată poporului grec, care menţine aprinsă flacăra ortodoxiei în furtunile năprasnice ale acestui sfârşit de lume, sfârşit pe care numai el îl poate simţi cel mai bine!

[ COMANDA ONLINE ]

Iustinian cel Mare, Sfânt şi Împărat
Asterios Gerostergios
Editura Sophia, 2004

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezenta lucrare este chiar teza de doctorat pe care autorul a susţinut-o în 1974 la Universitatea din Boston. Subtitlul ei kilometric, „Ilustru împărat bizantin, legislator şi păstrător de legi, profund teolog, scriitor remarcabil şi mare apărător al credinţei creştine ortodoxe, model de milostivire, ctitor al Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol şi al altor biserici minunate, precum şi al mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, susţinător şi organizator al monahismului şi sfânt al Bisericii Ortodoxe”, arată din plin, încă de la început, calibrul personalităţii acestui împărat creştin de geniu. Metoda critică este semi-romantică, aşa cum ne sugerează subtitlul triumfalist arătat mai sus. Preot, autorul analizează datele oferite de izvoarele antice, pune în balanţă, cu toate că, uneori, judecăţile emise nu conving.

O meteahnă a prezentului volum este argumentaţia, care suferă de telegrafism, în sensul că autorul nu se opreşte mai mult la problemele dezbătute. Cartea are de luptat împotriva unor critici mai vechi, enumerate cu deferenţă în prefaţă: Iustinian cel Mare (518- 565), împărat roman absolutist, fundamentalist ortodox, exemplu de intoleranţă religioasă şi politică, substituitor brutal al Bisericii, emitent neautorizat de dogmă şi teologie. Este teologia iustiniană o calchiere a marelui teolog al timpului, Leontie de Bizanţ? Autorul ia piesă cu piesă moştenirea teologică iustiniană şi o vădeşte a fi autentică. Impunerea ortodoxiei la al cincilea Sinod Ecumenic (553) a fost, însă, cel mai mare act pe care împăratul l-a lăsat creştinătăţii. La fel de importantă a fost şi medierea schismei acachiene, care, cu sprijinul lui, a încetat în 519. iată ce scria împăratul în Novella IV: „Dogmele cele adevărate ale lui Dumnezeu şi vrednicia preoţiei sunt, pentru aceasta, prima noastră grijă” (p. 97).

Autorul propune şi alte piste în căutarea lui Iustinian cel adevărat. Capitolul IV dezbate raportul dintre împărat şi necreştini. Pentru Iustinian cel Mare, creştin este numai ortodoxul. Acest radicalism pur patristic, este de înţeles din toate punctele de vedere istorice, luând în calcul societatea antică de atunci. „Pentru a-şi combate adversarii, Iustinian a publicat mai multe legi. Duhul în care aceste legi au fost date poate fi exprimat într-o singură propoziţie: urâm ereziile” (p. 100). Iustinian nu glumea nici cu necreştinii. Astfel, nimeni nu îl va ierta că în 529 a închis Şcoala de Filozofie de la Atena: „El a văzut foarte bine că filosofia şi cultul păgânesc nu se mai certau între ele, ci se aliaseră împotriva păgânismului” (p. 111).

Un capitol important este raportul dintre Biserică şi Stat, ştiut fiind că modelul iustinian de armonie dăinuie şi azi în ortodoxie. Charles Diehl numea această simfonie iustiniană „tiranie imperială”. Autorul nu contribuie cu nimic la această problemă, cu toate că, la pagina 233, face chiar trimiteri la presupusul lui punct de vedere. Mai mult, autorul este mulţumit de cercetarea sa, neuitând să o arate în finalul lucrării: „Suntem convinşi că această cercetare arată limpede că politica religioasă a lui Iustinian şi credinţa sa sunt fundamental legate şi depind una de cealaltă. Faptele împăratului privind problemele religioase ale vremii sunt în armonie deplină cu credinţa sa ortodoxă. Între credinţa sa ortodoxă şi faptele sale există o relaţie internă care ne conduce la concluzia că prima reprezintă cauza principală şi temelia celei de-a doua” (p. 302).

Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni
Cristian Şerban
Editura Apologet, 2006

Recenzie de Laurenţiu Dumitru

Cititorii de carte ortodoxă îl cunosc deja pe Cristian Şerban. El a debutat exploziv cu lucrarea „Internetul. Tinerii în faţa provocării”. Acum ne pune înainte o a doua carte, „Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni”. De fapt, autorul ne pune înaintea sufletului, însuşi sufletul său; spunem asta pentru că nicăieri nu poţi afla mai desluşit sufletul unui om, decât în paginile de jurnal. Aici, Cristian Şerban se descoperă pe sine aşa cum este el, necosmetizat, cu bune, cu rele, cu neputinţe şi izbânzi. Pe alocuri ai senzaţia că asişti la spovedania lui. E un risc, de bună seamă, dar totodată lucrarea sa e de mare folos duhovnicesc pentru tinerii vremurilor noastre, care trăiesc şi ei frământările lui.

Întoarcerea către Hristos a tinerilor iubitori de rock se face destul de greu, pentru că aceştia, în timp, puţin câte puţin, şi-au asimilat mentalitatea, filosofia rock, străină întru totul de duhul Bisericii. Frecventarea locurilor promiscue i-a familiarizat cu răul, cu păcatul. Mulţi dintre aceştia iau binele drept rău şi răul drept bine. Familiarizarea cu răul înseamnă obişnuinţa cu răul şi ştim că obişnuinţa este o a doua natură. Înclinarea spre păcat, spre trupesc, spre libertinaj sădesc în timp, în sufletul rockerului, ideea că viaţa în Hristos, credinţa în Dumnezeu e urâtă, fanatică, nesatisfăcătoare. Aici intervine Cristian Şerban cu mărturia vieţii lui. În „Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni” autorul descoperă tinerilor, în cuvinte simple, dar pline de duh, că nu e deloc aşa, că Dumnezeu e dragoste, bucurie, pace, şi încă din belşug.

Convertiţii n-au fost niciodată tăcuţi, iar Cristian Şerban nu face excepţie. El ştie că poate păcătui prin tăcere. Simte că trebuie să dea mărturie despre modul providenţial în care Hristos a lucrat în viaţa lui.

Cristian Şerban s-a hotărât să lupte, să dezlege „piatra de moară” de la gâtul unora „dintre aceştia mici” ai lui Hristos şi implicit să întindă o mână celor ce se scufundă în apa tulbure a ambiguităţilor sensurilor vieţii fără Dumnezeu. O face delicat, tainic, vorbind nu despre greşelile altora, ci despre ale lui, pe care Domnul în bunătatea Sa le-a acoperit. Citiţi în tihnă şi meditaţi!

[ COMANDA ONLINE ]

Cuvinte către singuratici
-partea a II-a, recent descoperită-
Sfântul Isaac Sirul
Editura Deisis, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

La vremuri grele, cărţi vechi. Dumnezeu se milostiveşte şi dăruieşte lumii postmoderne o veche comoară patristică; în 1983 profesorul Sebastian Brock descoperă în Biblioteca Bodleană din Oxford singurul manuscris siriac integral al părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, cu 41 de Cuvinte, considerate definitiv pierdute. În traducerea şi ediţia critică excelentă a Părintelui diacon Ioan I. Ică jr., ele apar acum şi-n limba română, întregind biblioteca creştină (Filocalia X, partea I a Cuvintelor Sfântului Isaac Sirul, 1981).

Citit cu sfinţenie în lumea ortodoxă rusă – vezi Fraţii Karamazov, Dostoievski – acest sfânt este un ilustru anonim. Încercând o anchetă asupra vieţii Sfântului, îngrijitorul volumului prezent adună toate datele şi enunţă sigur: Sfântul Isaac Sirul s-a născut în preajma lui 620 în Quatar şi a fost un timp profesor la o şcoală monahală de orientare monofizită. Catolicosul Gheorghe I îl pune episcop de Ninive, unde Sfântul păstoreşte doar 5 luni, retrăgându-se definitiv în munţii Huzistanului, unde-şi scrie opera aproape orb.

Cu toate că sunt adresate singuraticilor peşterii, Cuvintele isaachiene sunt o doctorie de mult preţ pentru rănile deschise ale omului recent. Ca de fiecare dată, cuvintele Părinţilor sunt actuale şi universale. Părintele Dumitru Stăniloae a arătat că cele mai frumoase pagini dedicate smereniei şi roadelor ei le găsim la Isaac Sirul, acest „nestorian” citit de către toţi, „transecumenic”, cum îl arată părintele diacon Ioan I. Ică jr.

Asemenea multor sfinţi, Isaac Sirul cere prea mult de la monahi. Le cere să îşi părăsească obştea şi să se tăinuiască-n piatra muntelui; numai liniştirea îl împiedică pe monah să se învârtă în cercul orizontalităţii şi-l deschide spre verticala unirii cu Dumnezeu. Scriitorul isihast dezvoltă fine introspecţii ale sufletului atins de smerenie; el nu se mulţumeşte cu practica generală a rugăciunii, pentru că dreptatea şi virtutea se fac pentru oameni, dar rugăciunea necontenită e desăvârşirea pentru că se face pentru Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, virtuţile şi ostenelile exterioare din lume duc la mândrie, pe când în singurătate chiar slăbiciunile ne apropie prin smerenie de Dumnezeu. Arătând cu degetul toate limitările şi copilăriile produse de mândrie, eremitul ne dovedeşte, în schimb, cât de mult se poate încununa raţiunea prin practicarea smereniei.

Împreună cu Alexandru Golitzin spunem şi noi: „Isaac e nu numai minunat şi sfânt, e şi tulburător”. El înnoieşte de sens vechiul cuvânt şi înfloreşte la fiecare pas învăţăturile Bătrânilor: „Prin lucrările lor, lacrimile întrec sângele, iar căinţa întrece mucenicia”, căci „pentru singuratic nu există praznic pe pământ, praznicul lui e plânsul său”. Căderile inerente pe drumul virtuţii nu sunt motiv de teamă, ci semnul proniei divine. Monahul sirian pledează pentru o trezvie conştientă: „nu iubi odihna, ca să nu ajungi izvor de întuneric, ca să nu spun un vas de ticăloşii (…). În relaxare, nimeni n-a primit vreodată daruri de la Dumnezeu”. Iată, însă, un sfat venit din sinceritate: „când eşti la rugăciune nu căuta să fii cu totul liber de împrăştierea gândirii, lucru cu neputinţă, ci fă-o să se împrăştie în lucruri bune”. Familiarizat cu imaginea scufundătorilor după perle din Golful Persic Isaac Sirul se dovedeşte în condei un al doilea Efrem Sirul, sfântul-poet: „Pentru noi, cei slabi, însă, şi care înotăm lângă ţărm, urcă la suprafaţă doar mărgăritare mici, dar urcă (…) Însă braţul Domnului i-a învăţat pe Părinţii noştri înotul duhovnicesc cu mintea lor şi plonjarea într-o mare atât de plină de bogăţii”.

În marea lui bunătate, Isaac Sirul a crezut că Bunul Dumnezeu îi va ierta pe toţi, subscriind ereziei apocatastazei; acesta este motivul pentru care această carte a avut o circulaţie redusă. Cititorul avizat va şti cu siguranţă să înlăture această mică frunză din unda vie a izvorului patristic.

Hristos şi tinerii
Laurenţiu Dumitru
Editura Egumeniţa, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

În lucrarea „Hristos şi tinerii”, profesorul de religie Laurenţiu Dumitru ne invită la o oră de curs. Decenţa rostirii, noutatea limbajului, predispoziţia către un creştin laic bine conturat, fac din prezentul volum unul care va deschide larg barierele inimii tânărului licean.

Autorul face un inventar necesar al fenomenelor periculoase pentru tinerimea română, invitând la o dezbatere vie, în duh ortodox. Astfel, sunt tratate probleme legate de viaţa sexuală în adolescenţă, autorul îndemnând la rugăciune în faţa atacului susţinut al pornografiei din media audio-vizuale sau în cazul ispitei masturbării. Totodată, tinerii sunt învăţaţi cum să treacă pragul ruşinii la Taina Spovedaniei: „Nu există păcat care să întreacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. În „De trei ori femeie, numai creştină nu”, autorul atacă făţiş spiritul toleranţei totale, care dinamizează ultima redută a moralei creştine în familie. În articolul „Big Brother. Voyeurismul – din manualele de psihiatrie pe ecranele televizoarelor” se demască esenţa patologică a acestei emisiuni cu audienţă ridicată. Un demers salutar îl constituie înfierarea – temperată, ce e drept – a lipsei tineretului creştin-ortodox la Sfânta Liturghie.

De remarcat campania susţinută pe care autorul o duce, de la înălţimea smerită a catedrei de religie, împotriva muzicii contemporane satanice, cât şi a emisiunilor incendiare de pe MTV, gen „The Osbournes”, în care bătrânelul Ozzy pozează în lupul moralist. În două articole separate este tratată nocivitatea unor împrumuturi aculturale, gen sărbătoarea Halloween sau Saint Valentine, arătându-se snobismul şi spiritul gregar al celor ce le prăznuiesc.

Tenta autoconfesivă, deloc stridentă este un câştig al cărţii. În articolul „De la întuneric la Lumină”, semnatarul dă mărturie: „preferam semi-întunericul rockotecii decât lumina zilei ce mă deprima uneori. Nu mă întâlnisem încă pe drumul Damascului cu Hristos, Lumina lumii”. Dând fără parcimonie sfatul cel bun, cartea rezervă încă de la început o minunată apologie a fecioriei (vezi „Dragostea adevărată aşteaptă”: „… sunt persoane care, deşi tinere şi cu hormoni în fierbere, duc o viaţă castă. Consider că majoritatea acestora sunt cei apropiaţi de Biserică, preocupaţi de mântuire, aceia care au un duhovnic stabil, ce se spovedesc şi se împărtăşesc regulat”.).

Profesorilor de religie le sunt rezervate câteva sugestii, titlurile fiind mai mult decât edificatoare: „Profesorul de religie şi postul” sau „Profesorul de religie, bucurie şi Cruce”; cât despre deznădejdea provocată de nelucrarea mesajului evanghelic se dă cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom: „Chiar dacă aruncând sămânţa cea duhovnicească nu culeg rod din pricina trândăviei celor ce mă ascultă «răsplata mea e totuşi neştirbită » ”.

Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, cartea teologului argeşean va fi poate „schimbarea la faţă” a tinerilor creştini din România. Salutăm, deci, pe iniţiatorul acestei „verigi lipsă” dintre teologia morală predată deferent şi prima treaptă către o practică asumată conştient.

Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor…
şi
Provocările străzii – mic catehism vorbit
Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula
Editura Agnos, 2006

Recenzie de Stelian Gomboş

Unul dintre părinţii noştri de astăzi, de mare anvergură pastoral – misionară este Părintele Profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, care s-a născut la 19.07.1970 la Braşov, fiind absolvent şi doctor în teologie, din anul 2004, al acestei prestigioase facultăţi precum şi cadru didactic, la secţia catehetică – omiletică, în cadrul aceleiaşi distinse şcoli teologice. A făcut studii de specializare la Padova (Italia) şi Versailles (Franţa), cursuri de specializare în psihologie generală (1997 – 2000), în probleme legate de maltratarea copiilor (2000 – 2001), dependenţa de alcool şi drog (2000) şi altele. Este autor a numeroase studii şi articole, de asemenea co-autor al altor numeroase lucrări de specialitate, şi nu în ultimul rând se află printre conferenţiarii cei mai populari şi îndrăgiţi, susţinând peste 150 de conferinţe personale cu diverse teme în marile centre culturale ale ţării cum ar fi: Cluj, Iaşi, Timişoara, Oradea, Bucureşti, Craiova, Braşov şi altele. Totodată, este prezent la numeroase emisiuni de radio sau televiziune, într-un cuvânt, este omul care caută să “răscumpere vremea” ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu spre desăvârşire şi mântuire, propovăduind şi făcând misiune “cu timp şi fără timp”, răspunzând astfel, chemării evanghelice şi vocaţiei apostolice!…

Aceste două lucrări ale Părintelui Necula se înscriu în acest demers apologetic pe care sfinţia sa îl susţine la modul cel mai fundamentat, fiind imperios necesară existenţa unor astfel de intervenţii cât se poate de consistente, de argumentate şi, mai cu seamă, de actuale, răspunzând frământărilor lumii de astăzi, îndeosebi cele ale tinerilor căci, referindu-ne concret, la prima sa carte intitulată „Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor…”, ne întrebăm cu toţii, cine este acest om de maidan? Iar răspunsul ce se află în lucrarea de faţă, vine foarte prompt şi întemeiat, că este „oricare dintre noi, care ne complacem în raportări absolut ocazionale la lume şi Dumnezeu, în cumetrii josnice ale temporarului cu veşnicia, în compromisuri şi trăirisme ieftine, pliate pe acum şi aici. Însă, în acelaşi timp, omul de baracă este şi omul lipsit circumstanţial, contextual – independent de opţiunea personală – de cultura religioasă autentică, ce l-ar socializa în Dumnezeu; omul care încă îl caută pe Dumnezeu, chiar – sau mai ales – atunci când nici el nu ştie că o face… unul ca acesta se defineşte, din punct de vedere religios, mai ales printr-o cultură a discontinuităţilor, a halourilor de ambiguitate ce-şi aşteaptă structurarea într-o logică a urcuşurilor de sens, dincolo de ghicitură”.

Ca atare, această problemă se regăseşte ca un fir roşu în lucrarea de faţă, ce este structurată în zece întâlniri de dialog şi dezbatere (în zece seri de taină şi de sfătuire) consumate între Romeo Petraşciuc şi Părintele Constantin Necula – pururea tânăr şi preocupat de problemele semenilor săi, adică un slujitor al altarului foarte popular dar nu populist, care şi-a elaborat ambele cărţi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului (profesor, părinte, ierarh misionar bine articulat în frământările vremurilor şi deci, un bun cunoscător al problemelor lumii contemporane a tinerilor şi nu numai).

Aşadar, Părintele Constantin caută şi chiar găseşte soluţii prompte, eficiente şi operative, spre rezolvarea acestor probleme deloc uşoare ori superficiale, ce ar trebui să ne dea de gândit tuturor celor care ne simţim şi ne pretindem a fi membri (vii, activi şi chiar dinamici) ai Bisericii Celei Una, Dreptmăritoare şi Dreptmărturisitoare!…

Aşa stând lucrurile, cartea cu pricina vine să remarce tocmai liniile şi coordonatele de convergenţă ale acestor crâmpeie de raportare a omului de baracă la Dumnezeu, încercând să găsească o noimă şi o logică a analogiilor, o iconomie a căilor şi a variantelor de acces ale pastoraţiei Bisericii în faţa şi în spatele blocurilor cenuşii (construite în epoca de aur), veşnic aspirante la Dumnezeul Cel Personal, Atotputernic, Atotprezent şi Atoateştiutor!…

Părintele Constantin Necula, atât prin formaţia sa teologică şi duhovnicească, cât şi prin extraordinara forţă a discursului – ce are darul de a capacita şi de a motiva spiritele, construit dintr-o experienţă pastorală excepţională, este unul din personajele (lăudată dar şi contestată, de catre unii mai „aşezaţi” mai „tradiţionalişti” sau mai „temperaţi”) care se află permanent în conjuncţie şi întersecţie cu personajul central al cărţii – „omul de maidan”. Este mereu prezent pe teren, între tinerii generaţiei sale şi a noastre, în şcoli şi licee, între alcoolici ori teribilişti postmodernişti, fiind implicat într-o mulţime de acţiuni care îl vizează pe acest om de baracă „fiu risipitor al Aceluiaşi Tată Ceresc” deci al Bisericii, cu alte cuvinte frate de-al nostru, şi unde Biserica – cu „Liturghia Sa de după Liturghie” este chemată a lucra cu aceleaşi intrumente sau, mai bine spus, cu aceleaşi măsuri soteriologice şi eshatologice, desigur după ce, prin intermediul acestor slujitori – de talia Părintelui Constantin – a reuşit să radiografieze un astfel de spaţiu, în care unii dintre noi ajung să mănânce „roşcovele porcilor”, fapt pentru care ne rugăm ca „acest spaţiu al maidanului să ajungă într-adevăr, unul al intervalului din care cresc pârghiile întâlnirii cu Dumnezeu”, pentru toate generaţiile viitoare, ce se vor regăsi şi ele (mai mult sau mai puţin) în terenul evanghelic al pericopei „Fiului risipitor”!…

Referindu-ne, în cele ce urmează, la ce-a de-a doua carte „Provocările străzii – mic catehism vorbit”, subliniem faptul că, potrivit precizărilor făcute de autor în preambulul lucrării intitulat „De ce provocările străzii?”, ţine de linia unui proiect mai amplu, şi anume de construcţia unui şir de cărţi cu vădit caracter catehetic, referitor la probleme ce marchează dialogul tinerilor, şi nu numai, cu Biserica. Volumul cuprinde întrebări şi răspunsuri rostite de-a lungul câtorva ani, în diferite zone ale ţării, în cadrul unor conferinţe, într-o selecţie ce se vrea cât mai apropiată de sufletele destinatarilor acestui demers misionar, adică apropiată de sufletele tinerilor care în mod sigur, sunt cunoscuţi de Dumnezeu cu toate ale lor, bune, rele şi perfectibile.

Autorul mai precizează faptul că titlul cărţii nu se vrea a fi neaparat o provocare, deşi aşa reiese până la urmă, având cel puţin una subdiacentă. Mărturisirea autorului din rândurile următoare (ce se constituie ca un crez) este una cât se poate de relevantă şi de impresionantă privind argumentarea necesitaţii apariţiei acestei lucrări, cu acest titlu, şi a altora similare, căci „personal, iubesc enorm strada, ca spaţiu de întâlnire cu realitatea care nu îngăduie ifoase şi jumătăţi de măsură, în care viaţa palpită, desfiinţând morga de falsă cuminţenie în care nădijduim să ne ascundem fariseismele şi jinduirile la mai bine. Iubesc strada şi pentru aceea că provoacă la dialog, la atenţie sporită, pentru că oferă lecţii vrednice de a fi luate în seamă. Şi-i iubesc pe oameni, aşa cum sunt, socotind totodată, că cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu este să-I binevestesc Evanghelia între oamenii care străbat strada, o traversează şi rămân, uneori, blocaţi la picioarele treptelor care urcă spre Biserică. Eu cred că mare parte din darurile mari ale Bisericii se aglomerează în astfel de puncte fierbinţi ale misiunii”, pentru care motiv Părintele Constantin abordează următoarele probleme sau frământări contemporane şi mereu actuale: – Prietenie şi iubire; Căsătorie şi viaţă de familie; Post; Spovedanie şi Duhovnic; Viaţă duhovnicească; Ecumenism şi sectarism; Mărturie şi mărturisire şi Altele.

În încheire constatăm faptul că Părintele realizează tot acest deziderat, însoţit de următoarea explicaţie, întrucât crede că „uneori, Hristos Se aşează în linişte pe câte o bordură, lângă amărâţii care străbat străzile, în căutarea odihnei. El, Care este Calea, ştie cât de greu este să fii mereu călător. Şi-i odihneşte. Ca pe robul din Ierihon. Căruia-i redă lumina şi îl aşează pe Cale..” De aceea, autorul îşi doreşte să dedice această carte tinerilor, şi nu numai, care vor afla odihnă de durerile străbaterii străzii… căci Domnul Hristos a zis să mergem la El toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi El ne va odihni pe noi, fiindcă sarcina Lui este uşoară şi ne ajută să o purtăm, inclusiv aceasă călăuză, adică această lucrare scrisă a slujitorul Său Constantin – Preotul, căruia-i dorim mult spor şi multe împliniri, înainte!…