Capadocienii
Anthony Meredith
Editura Sophia, Bucureşti, 2008

Recenzie de Mircea Abrudan*

„Sfinţii Părinţi vor deveni contemporanii noştri” nu este doar dezideratul lansat de către mitropolitul Bartolomeu la punerea pietrei de temelie a viitorului Centru de studii patristice de la mănăstirea Nicula de la începutul anilor 2000, ci şi apelul cu valoare de program lansat de Primul congres al Teologilor Ortodocşi de la Atena din anul 1936, când prin vocea părintelui George Florovsky „să ne reîntoarcem la Sfinţii Părinţi“, se arăta atât calea de urmat, cât şi firul roşu pe care teologia răsăriteană va trebui să-l urmeze de acum înainte.

Pentru teologia ortodoxă contemporană, părintele iubirii creştine, Dumitru Stăniloae, a fost cel care prin întreaga sa activitate a întrupat prin excelenţă acest apel, împărtăşindu-ne, prin traducerea şi exegeza textelor patristice şi filocalice, lumina prezenţei dumnezeieşti în sfinţi, conştiinţa întâlnirii personale între Dumnezeu şi creaţie prin energiile divine necreate, lupta creştinului cu patimile egoiste şi dobândirea adevăratei libertăţi de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Referindu-ne la spaţiul teologic apusean, dar concentrându-ne cu precădere asupra celui anglosaxon, vom putea observa că teologia catolică a făcut şi ea progrese în aprofundarea şi cunoaşterea personalităţii, spiritualităţii şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi de tradiţie greacă, axându-se însă cu precădere doar pe Origen. Cu toate acestea, dacă ne oprim asupra secolului de aur al Bisericii, după cum spune autorul în prefaţa cărţii „nu avem nici o lucrare dedicată celor trei Părinţi“ (p.9), reprezentanţii prin excelenţă ai şcolii capadociene. Această realitate este cea care l-a îndemnat pe renumitul patrolog romano-catolic englez Anthony Meredith, profesor de patrologie la Colegiul Heythorp din Londra, să-şi îndrepte cercetările şi eforturile ştiinţifice asupra operelor celor trei renumiţi părinţi capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa. În acest demers, autorul, după cum ne este specificat şi la începutul cărţii, a apelat cu precădere la sursele primare din Patrologia Graeca, neignorând însă totodată şi alte lucrări tematice ale patrologilor moderni şi contemporani (p.13-14).

Rodul muncii sale este şi această carte, publicată la Londra în anul 1995, iar acum şi la noi, sub traducerea părintelui Constantin Jinga, în care este realizată o introducere în viaţa, activitatea, gândirea şi teologia de căpătâi a capadocienilor.

Anthony Meredith şi-a structurat lucrarea pe două paliere, realizând pe de o parte o privire generală asupra contextului, rădăcinilor şi ideilor lor teologice, puse în slujba apărării şi dezvoltării Ortodoxiei creştine niceene, iar pe de cealaltă parte o privire individuală care încearcă să evidenţieze principalele aspecte ale teologiei şi gândirii acestora.

Astfel, autorul porneşte excursul său prezentând într-o primă etapă contextul istoric al secolului IV, caracterizat de acordarea libertăţii creştinismului, de turbulenţele pricinuite de erezia ariană şi zbaterile episcopatului de a menţine acurateţea mesajului Evangheliei şi implicit unitatea Bisericii. În cea de a doua etapă prezintă rădăcinile teologiei capadociene, aflate în această perioadă de confluenţă a creştinismului cu lumea antică; capadocienii dovedindu-se a fi în cele din urmă o mirabilă punte de întâlnire între cultura clasică şi teologia crestină.

Urmează apoi trei capitole (pp.47-183), în cuprinsul cărora autorul prezintă viaţa iar apoi preocupările, operele şi moştenirile cele mai importante ale fiecăruia dintre cei trei capadocieni.

Astfel, în capitolul trei, intitulat „Vasile al Cezareii“, ne este înfăţişat profilul cultural şi teologic prin care a fost capabil să formuleze, structureze şi să mărturisească Crezul de la Niceea, teme teologice precum natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor, libertatea voinţei (p.53), distincţia dintre incomprehensibilitatea firii lui Dumnezeu şi posibilitatea de a-L cunoaşte pe Acesta prin lucrările Sale (p.55), inseparabilitatea Duhului de Tatăl şi de Fiul (p.73), cât şi nevoia de a fructifica cultul liturgic, care transpune şi structurează învăţătura de credinţă (p.74) prin formele lui doxologice. În acelaşi timp autorul prezintă şi abilităţile practice ale arhiepiscopului Cezareeii Capadochiei, care prin sistematizarea şi fixarea unor norme privind viaţa monahală şi materializarea iubirii creştine în slujirea aproapelui, a reuşit să dea Bisericii o adevărată învăţătură despre monahism, insituţionalizând prin înfiinţarea unor spitale diaconia şi filantropia, promovate de cuvântul Evangheliei. Pe bună dreptate autorul concluzionează că prin întreaga sa viaţă şi activitate „Vasile reprezintă cel mai elocvent tipul de om dedicat întru totul Bisericii“ (p.79), ceea ce este de altfel mărturisit de întreaga Biserică, care l-a trecut în rândurile sfinţilor, acordându-i apelativul de mare dascăl al lumii şi ierarh.

Capitolul următor, „Grigorie de Nazians“, prezintă după structura celui anterior, viaţa, iar apoi caracteristicile principale ale operelor sale teologice, autorul oprindu-se asupra Cuvântărilor teologice, care „rezumă şi prezintă, într-o manieră deosebit de elocventă şi de elegantă totodată, învăţătura Bisericii despre firea lui Dumnezeu şi despre Sfânta Treime“ (p.88), datorită cărora a şi fost considerat de generaţiile care i-au urmat „Teologul” prin excelenţă (p.90). Anthony Meredith observă, analizând într-o manieră sintetică reflexiile sale, că în limbajul teologic al Sfântului Grigorie, tema „luminii” este valorificată adeseori cu referire la Dumnezeu (p.91), deoarece Dumnezeu este lumină (I Ioan 1,5), iar pentru a reuşi să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu şi implicit la mântuire, oamenii trebuind să se împărtăşescă de lumină. Astfel, Grigorie înţelege mântuirea în termeni de iluminare (p.92), care se dobândeşte prin puritatea morală, asceză şi rugăciune. Pornind de la sfaturile evanghelice, omul începe de tânăr „urcuşul pe muntele cunoaşterii dumnezeieşti, care presupune o luptă şi o stăruinţă continue şi nu cunoaşte niciodată izbânda deplină“ (p. 100), strădaniile sale întâlnindu-se cu „mişcarea de coborâre a Sfântului Duh, care se întrupează în persoana lui Hristos“ (p.101).

Pe această cale se realizează “theosis”, îndumnezeirea prin comuniunea noastră permanentă cu Dumnezeul Cel viu, sălăşluindu-ne întru El şi împărtăşindu-ne din sfinţenia Lui (pp.101-102). Autorul, citând patrologi consacraţi, indică faptul că „nici un teolog, înaintea lui Grigorie, nu a folosit conceptul “theosis” atât de consistent şi atât de fervent precum a făcut-o el“ (pp.101-102), ceea ce denotă profunda sa gândire duhovnicească, rodul caracterului său blând şi smerit cu inima, dar mai ales dragostea pe care o nutrea pentru viaţa de recluziune şi rugăciune (p.104).

În cuprinsul capitolului cinci, patrologul englez se opreşte stăruitor asupra lui Grigorie de Nyssa, prezentând de această dată nu doar viaţa şi ideile principale ale gândirii sale, aşa cum a procedat în cele două cazuri anterioare, ci oprindu-se asupra scrierilor de căpătâi ale Sfântului. Meredith conchide astfel că, deşi Grigorie nu a avut parte de studii universitare, precum fratele său mai mare Vasile, „a fost un scriitor, care a ştiut să răspundă cerinţelor vremii, astfel încât să contribuie fundamental la evoluţia ideilor şi mentalităţilor de atunci“ (p.110).

Aplecându-se asupra caracterului scrierilor lui Grigorie, autorul face o întreită diferenţiere, prezentând într-o primă fază învăţătura sa duhovnicească, apoi gândirea sa exegetică, iar în cele din urmă teologia dogmatică. Prezentând cele trei direcţii de sondare a scrierilor sfântului Grigorie, autorul desprinde câteva concluzii, dintre care aş menţiona doar pe cele mai importante. În primul rând observă că deşi Grigorie şi-a însuşit o bună parte din teologia lui Origen (p.196) cât şi o parte a metodologiei acestuia, episcopul Nyssei a filtrat moştenirea origenistă, depăşind metodele şi felul lui Origen de a vedea anumite pasaje scripturistice.

Grigorie insistă apoi asupra ideii infinităţii lui Dumnezeu (p.141) şi a teofaniei (p.147), care alături de necesitatea practicării virtuţilor (p.161) stă la baza iluminării, arătând astfel superioritatea creştinismului, deoarece „poarta principală a cunoaşterii lui Dumnezeu este persoana umană a lui Iisus Hristos“ (p.159), evidenţiindu-se aşadar a fi, alături de Dionisie Areopagitul, „apostolul apofatismului“ (p.183). Referindu-se la opera de mântuire săvârşită de Hristos, Grigorie susţine că dacă prin cădere omul a pierdut nemurirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu (p.176), atunci „scopul întrupării lui Hristos este unul esenţialmente restaurator“ (p.173), prin Învierea Sa refăcându-se legătura indestructibilă a trupului cu sufletul Mântuitorului şi realizându-se astfel o unime indisolubilă (p.193). Din aceasta decurge şi scopul esenţial al euharistiei de a „transforma întreaga fiinţă după firea Sa cea dumnezeiască“ (p.194), noi împărtăşindu-ne pentru a deveni nemuritori şi pentru a ne îndumnezei (p.195). Alte idei teologice fundamentale sunt credinţa în dumnezeirea tuturor celor trei persoane ale Sfintei Treimi (p.183), definirea răului ca ne-fiinţă (p.186) şi a omului ca microcosmos, fiind o fiinţă de legătură între lumea spirituală şi materială, alcătuită după chipul lui Dumnezeu (p.187).

Ultimul capitol intitulat „Importanţa părinţilor Capadocieni“, realizează o prezentare a gândirii teologice a celor trei, evidenţiind contribuţia lor atât la dezvoltarea doctrinei despre Sfânta Treime, cât şi a hristologiei (p.199), scoţând totodată în evidenţă „mariajul între Evanghelie şi elenism“ (p.223), realizat prin capacitatea lor de a se folosi de cultura şi filosofia greacă antică în dezvoltarea gândirii şi atitudinilor lor.

Fructificând izvoarele şi bibliografia de prim rang, Anthony Meredith ne pune înainte o carte prin care reuşeşte să ne introducă în viaţa, spiritualitatea, gândirea şi scrierile de căpătâi ale celor trei corifei capadocieni, arătându-ne din nou importanţa cunoaşterii şi apelului la Sfinţii Părinţi, care au realizat cu adevărat o întrupare a Cuvântului în însăşi fiinţa lor, dovedindu-se astfel a fi prin excelenţă „lumina lumii“, „sarea pământului“ şi „aluatul care dospeşte toată frământătura“, deopotrivă modele şi exemple demne de urmat, nu doar pentru slujitorii sfintelor altare, ci pentru toţi creştinii de ieri, de astăzi şi de mâine.

*Abrudan, Mircea Gheorghe, licenţiat şi masterand al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Babeş-Balyai, Cluj-Napoca.

„Oameni care au înviat din morţi”,
Cornel Dragoş, Roxana Mihalache
Editura DacPress

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezentul volum este o adevărată doză sub presiune. Din câte ştim, demersul de a strânge într-o carte mai multe cazuri de înviere nu a mai fost precedat. Învierea este minunea supremă, proprie numai divinităţii, diavolul apelând fără izbândă la ea pentru a înşela omul. Cartea adună o serie de cazuri istorice în care oameni care muriseră au înviat. Ele au ţintuit mentalul comun timp de secole, iar dacă astăzi le cunoaştem, le cunoaştem pentru că ele au existat, istoria lor transmiţându-se, pe firul generaţiilor, cu întreg contextul lor de „frică şi cutremur”.

Învierile din morţi nu sunt mituri. Nu poţi pune sute de cazuri de înviere sub acelaşi şablon îngust al morţii clinice sau al hipnozei generale. Nici moartea, nici învierea nu sunt realităţi personale, ci stări. De altfel, într-o ordine superioară a lucrurilor, învierea ar trebui văzută ca ceva normal, din moment ce moartea, un accident temporar în istoria omului, a fost biruită, şi încă de acum 2.000 de ani. De la Iisus Hristos moartea nu mai are putere, a intrat în dizolvare, iar dacă astăzi oamenii încă mai mor, este un efect al naşterii trupeşti; după Parusie, la stabilizarea generală rai-iad, moartea va imploda de la sine.

Cartea tratează despre învierile trupeşti ale unor oameni care s-au văzut înhăţaţi de gheara morţii. Autorii cărţii au selectat cele mai cutremurătoare istorii, fără mania de a fi exhaustivi. Totuşi, o cronologie a fost impusă. Ei pornesc de la învierile consemnate în Sfânta Scriptură, punctele cele mai luminoase ale Bibliei. Dintre acestea, minunea Învierii Domnului Hristos, nucleul religiei creştine. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos n-ar fi înviat? Oamenii s-ar fi mâncat între ei nu mult după aceea, vezi contextul decadenţei antice. Încet, dar sigur, creştinii, adevăraţi sanitari ai vechii lumi păgâne, au schimbat cursul istoriei.

Lucrarea face referire şi la textul apocrif al Evangheliei lui Nicodim, care arată eforturile rabinilor şefi de a împiedica o Înviere deja produsă: doi dintre înviaţi sunt închişi în două camere separate, unde scriu mot-a-mot aceeaşi mărturie despre pogorârea lui Hristos la iad. „Şi aşa a pus Domnul Crucea Sa în mijlocul iadului, ca semn al victoriei ce va rămâne acolo pe veci” (pag. 42). Ana şi Caiafa vor să ascundă mărturiile, dar poporul, furios, nu-i lasă. Şi iată-i pe judecătorii lui Iisus cum dau de veste iudeilor că Hristos a înviat. Urmează zile crunte de post şi penitenţă într-un Ierusalim îmbrăcat în sac şi nins cu cenuşă.

Vechii înviaţi nu erau nişte umbre pe picioroange, ci oameni sculaţi în carne şi oase din hrubele lor. Cartea pledează pentru o imagine spiritualizată a trupurilor. Un om înviat din morţi are alţi irişi, se converteşte la mutism şi aşteaptă iminenţa morţii, de acum cunoscută. Sub palme îi cresc adevărate contoare ale realităţii esenţializate. Vede lumea oarecum detaşat, pentru că lumea se tocmeşte singură, şi se tocmeşte prost. Ceilalţi sunt datori cu o singură moarte, el cu două. Contabilizând, un om înviat din morţi are ascendenţa a două morţi şi două învieri (Parusia). Un om înviat din morţi este o minune pe două picioare, este filozoful prin excelenţă şi tăcutul prin ocazie. Un om care nu mai aparţine epocii lui, ci istoriei toate.

În cele ce urmează vom face un studiu de caz al unei învieri din morţi. Vom alege ultima minune, astfel de cazuri fiind extrem de rare. Decembrie 2004. Media internaţionale sunt zguduite de o veste teribilă. Un musulman saudit a fost înviat din morţi de către Fecioara Maria într-un context tragic. Aflat la o mânăstire ortodoxă din Siria, musulmanul este ucis de taximetrişti din motive de jaf, ciopârţit şi aruncat în portbagaj. Pe toţi îi cuprinde groaza când poliţiştii îl descoperă înviat şi cusut de Maica Domnului. Pictorii ar spune „suprarealism”, unii cinefili ar spune „horror”. Însă acest caz extraordinar nu se poate numi decât în limbaj teologic, fără nici un alt apel: o minune de gradul zero.

Cartea are o ofertă de lectură esenţială: textul se citeşte numai prin credinţă, nu este o antologie SF. Imaginea cadru este a unei cete răzleţe de înviaţi, uniţi prin traversarea morţii şi a învierii, care colindă glorios şi tăcut istoria umanităţii. În frunte, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Înviat din morţi, cu steagul biruinţei, triumfător în veci.

Sfantul Nicolae Velimirovici
“Cele IV asezaminte ale Sfantului Naum al Ohridei”
Editura Predania, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Editura Predania continua cu consecventa si daruire seria traducerilor din cartile Sfantului Episcop al Ohridei si Jicei. Nu stiu daca s-a spus pana acum, dar daca nu o spun eu acum, toate cartile aduse pe lume de editura Predania se remarca in inflatia de carti duhovnicesti de pe piata de carte din Romania prin doua caracteristici: sunt frumoase din punct de vedere grafic si sunt traduse intr-o limba cu parfum de alte vremi. Sufletul cartii se bucura de convietuirea armonioasa cu un trup pe masura lui.

De aceasta data am in fata o alcatuire a Sfantului Nicolae Velimirovici “dupa o predanie straveche din Makedonia”. In 29 de pagini citim dialogul purtat intre Sfantul Naum al Ohridei(unul dintre ucenicii Sfintilor Chiril si Methodie) si fii sai nascuti din Duh. Un dialog pe marginea gropii care se inscrie intr-o adevarata categorie de texte filosofice si ascetice care fascineaza intreaga fiinta a omului prin dramatismul si consecintele sale. Prestigiul neegalat al celui mai cunoscut dialog platonician, Phaidon, provine tot de aici. Socrate moare linistit demonstrand prin moartea sa adevarul filosofiei sale de viata. Iata un paradox pe care va trebui sa il resolve fiecare dintre noi: moartea noastra va fi testul suprem si ultim al valabilitatii vietii noastre.

In fata obstei adanc intristate de apropierea sfarsitului staretului lor, stand “adunati cu totii in jurul parintelui lor duhovnicesc, precum albinele in jurul matcii”, Sfantul le lasa intreaga sa viata mostenire, sintetizand-o in patru invataturi de suflet mantuitoare, patru “asezaminte”. “Ascultati, dar si tineti minte, fratilor, aceste patru cuvinte: Trezirea, Pocainta, Curatirea, Impartasirea. Acestea sant patru trepte pe calea mantuirii! Cel ce vrea sa se desavarseasca trebuie sa urce aceste patru trepte.”

Prima treapta este trezirea din starea de pacat si de nestiinta. “Cata vreme pacatuieste in trup, sufletul este adormit, asa ca nu se cunoaste nici pe sine, nici pe Ziditorul sau. Este imbatat de pacat ca de o bautura tare si imbatat zace in trup ca intr-un pat pentru bolnavi. Adormit si imbatat, sufletul nu cunoaste alta placere decat cea care vine prin trup. (…) Un astfel de suflet nu este calauzit de minte, ci de trup- iar trupul este in sine tarana oarba”. Trezirea poate sa survina in timpul vietii sau in al doisprezecelea ceas: “Fericiti cei ce degraba se trezesc! Acestia sant asemenea oamenilor ce se scoala devreme in zori si ziua intreaga cugeta, privesc si lucreaza cu trezvie. Iar cei ce se trezesc la ceasul mortii sant precum cei trandavi, care intreaga zi au dormit si abia la apusul soarelui deschid ochii si se intreaba: “Unde santem? Cine ne-a trimis, si de ce am ajuns aici?” “.

A doua treapta, pocainta, are, la randul ei, patru trepte: “Ea poate fi mica,mijlocie, mare si desavarsita sau evanghelica. Nemultumirea de sine este mica pocainta. Rusinea de sine pricinuita de faradelegi si pacate este o pocainta de mijloc. Mania de sine din pricina nelegiuirilor si pacatelor avute este mare pocainta. Iar ura de sine este pocainta desavarsita sau evanghelica”.

Curatirea este osteneala “cu postul, cu rugaciunea, cu milostenia, cu plangerea, cu iertarea pacatelor celorlalti, cu infranarea, curatia trupeasca si duhovniceasca, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea mortii si a infricosatoarei Judecati a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea vesnica a dreptului si la cumplitele munci ale pacatosului in iad, si cu toate celelalte poruncite in Evanghelie, de Sfintii Parinti ai Bisericii talcuite si in pilde infatisate. Toate acestea-t oate, de la cele mai mari pana la cele mai mici-, slujesc la curatirea sufletului de pacate”.

Impartasirea este unirea cu Dumnezeu “prin minte, prin cuvinte si prin fapte, adica prin minte, prin simtaminte si prin vointa”. Cugetand cu mintea la lucrurile existente asa cum Dumnezeu se gandeste la ele, gandindu-ne neincetat la El, ne unim prin minte cu Domnul. Iubind ceea ce iubeste El ne unim cu Domnul prin inima. Implinind poruncile dumnezeiesti ne unim cu Domnul prin sufletul nostru. Unirea desavarsita cu el o realizam prin Impartasania cu trupul si sangele Fiului lui Dumnezeu. “In aceasta sant toate, ea este totul”.

Astept cu nerabdare noile bucurii duhovnicesti pe care ni le pregatesc inimosii de la editura Predania.

Cine suntem
Dan Puric
Editura Platytera, 2008

Recenzie de Stelian Gomboş

Dan Puric – o întruchipare a providenţei divine în minţile şi sufletele oamenilor

Motto: “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om,
ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om”- Dan Puric.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat la lansarea cărţii “Cine suntem”, am participat la numeroase conferinţe, la cele două spectacole cu mesaj profund creştin – “Don Quijote” şi “Visul”, l-am ascultat la diferite emisiuni de radio şi televiziune, la care a fost invitat, i-am citit într-o noapte cartea, şi din toate am rămas cu aceeaşi concluzie: aceea că Dumnezeu – Bunul şi Sfântul – ne trimite câte un mesager ori mai mulţi, prin care ne atrage atenţia, printr-un semnal de alarmă, că nu este bine ce facem sau încotro ne îndreptăm, aceste personae constituindu-se în întruchiparea providenţei Lui în minţile şi sufletele noastre. Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el – recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.”

Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”.

Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă.

Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează acelaşi Gheorghe Ceauşu.

Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un roman adevărat, nefăţarnic şi nemitarnic.

Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe.

Dan Puric, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirit, ca pedagog este model elastic. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin acest volum, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la afi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste. Lucrarea de faţă conţine subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată în mod analitic, din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sun tuna şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează autorul, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idée. Totodată, cartea este un simpton, printr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai précis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu. Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi somfonică de netăgăduit.

Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene – şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.

În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor.

[ COMANDA ONLINE ]

Despre intalnirea cu Dumnezeu
Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului
Editura Cathisma, 2007

Recenzie de Ciprian Voicilă

Am citit cu ani in urma “Scoala rugaciunii”. La prima lectura am fost socat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintitului Antonie, din care aflam destule amanunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson il intreaba: “Sunteti de parere ca transmiterea Evangheliei poate fi impiedicata de cultura de suprafata a stilului englezesc modern de viata?” Acesta ii raspunde: “Da, fiindca Evanghelia trebuie sa atinga nu doar intelectul, ci intreaga fiinta. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sa discutam despre asta, sa o studiem ca idee”, dar in realitate ei nu fac nimic. A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in “barlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea- trebuie sa patrunzi inauntru”.

Prin urmare, cartea “Despre intalnirea cu Dumnezeu”, aparuta sub ingrijirea Parintelui Savatie la editura Cathisma in 2007, vorbeste intr-un stil profound si authentic despre intalnirea noastra inevitabila cu Tigrul.

Omul relationeaza cu Dumnezeu, cu sine insusi si cu aproapele sau. Cand ne intalnim cu Dumnezeu? Cand vrea El. “Ne intalnim cu Dumnezeu atunci cand El insusi ne cauta. Mantuitorul a spus: Bateti si vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori indelung, intrucat Hristos stie ca nu suntem pregatiti inca pentru intalnire, nu suntem gata sa-l privim fata catre fata pe Dumnezeul cel Viu; caci a te intalni cu Dumnezeu inseamna dintotdeauna sa vii la judecata; este la fel cu a intalni o frumusete neconditionata, un adevar neconditionat, o dreptate neconditionata. Si in fata acestei frumuseti, acestei dreptati si acestui adevar- in fata sfinteniei dumnezeiesti- stam fara raspuns. Din acest motiv Dumnezeu asteapta timpul parguirii, maturizarii, atunci cand vom fi noi insine in stare sa ne pronuntam judecata asupra noastra si cand vom putea primi judecata Sa neconditionata, dreapta, nepartinitoare, in care sa nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu catre o crestere spre vrednicia de om in deplinul sau inteles. Traind aceasta experienta a intalnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi in acelasi timp si mantuire si infricosatoare judecata, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Infricosator lucru este sa cadem in mainile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a intalnit cu Dumnezeu incepe o viata noua. “Insa o noua viata care nu inseamna neaparat una mai atractiva, mai usoara, ci noua in sensul ca nu se aseamana prin nimic cu cea anterioara; e o viata in care stapaneste dreptatea lui Dumnezeu si nu cea omeneasca, adevarul Dumnezeiesc si nu adevarurile omenesti, masurile lui Dumnezeu si nu cele omenesti; este o viata noua in care trebuie sa traim dupa masura lui Hristos Insusi, sa ne asumam responsabilitatea pentru viata lumii, la fel ca Hristos, impreuna cu El si cu acelasi pret cu care El isi ia aceasta responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvantul cheie care deschide intreaga viziune propovaduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevarat crestini cand ne asumam responsabilitatea. In intalnirea cu sinele nostru profound ajungem sa ne cunoastem numai in clipa in care ne asumam riscul de a ne vedea asa cum suntem, lipsiti de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care ii este frica sa le exploreze; in fiecare exista un dezacord interior care il ingrozeste. Sa ramai cu tine insuti e unul dintre cele mai infioratoare lucruri ce i se pot intampla unui om, daca face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar cand incercam sa privim mai profound suntem cuprinsi pur si simplu de groaza. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru ca exploram un domeniu absolut necunoscut noua: cine oare poate spune cati monstri se pot ridica din aceste profunzimi? Cata rautate, cata furie, cata minciuna, cat neadevar, cata frica? Cata aviditate- si sufleteasca, si duhovniceasca, si trupeasca? Cata ura, cata impasibilitate, cata cruzime voi vedea daca voi privi inlauntrul meu? Ne este, cu siguranta, mult prea oribil. Insa daca nu facem asta, daca refuzam aceasta groaznica, inspaimantatoare intalnire, nu vom putea gasi nicicand suficienta barbatie pentru a-L intalni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Intalnirea cu aproapele nostru e la fel de dificila ca primele doua. Dar “avem fiecare in fata misiunea de a ne intalni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea si a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, caci este anevoios. Pentru ca a auzi inseamna a ne lega soarta de altcineva, a vedea inseamna a ne lega soarta de altcineva. Intalnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav si il intrebam: Ei, cum iti mai merge?… Si cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveste cu speranta si cu teama: oare acest om chiar a pus o intrebare la care vrea sa stie raspunsul cu adevarat? Oare intr-adevar acest om vrea sa afle si sa-si lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonatie strabat speranta si frica, iar acesta cel mai adesea raspunde: multumesc, binisor… Adesea ramanem satisfacuti de acest raspuns; raspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras in valtoarea sortii altuia, nu a solicitat participarea noastra, nu a fost rostit cuvantul in urma caruia nu ma voi mai putea intoarce cu indiferenta de la acesta. Am vazut in ochii sai rugaminte, nadejde si frica, dar am inchis ochii si m-am multumit cu raspunsul lui, iar acum sunt liber; stiu ca la el e “binisor” si inseamna, probabil, ca e bine. Dar asculta vocea lui si priveste ochii lui, vezi expresia lor si nu vei mai putea pleca asa, pur si simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat in “barlogul” Tigrului si s-a sfasiat printr-o intropectie nemiloasa inainte ca Acesta sa faca vreo miscare spre el. In urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvant cu putere multa si darul de a-i trezi pe oameni din amorteala unei vieti caldicele. “Indrazniti, eu am pasit inauntru”.

[ COMANDA ONLINE ]

Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si adevarata razvratire
Monahii John Marler si Andrew Wermuth
Editura Sophia, 2008 (reeditata)

Recenzie de Ciprian Voicilă

“Tinerii vremurilor de pe urma”, reeditata in 2008 la editura Sophia, este o carte scrisa de doi monahi care au experimentat modele anticulturalismului american, au murit si au fost inviati de Hristos. Dupa inviere au infiintat un local, “Monk’s Rock”, unde tinerii razvratiti, in special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane care promitand deconditionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenti in ghearele sexului, drogurilor si violentei. Mai intai a fost parintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat ca nu exista adevar absolut. Altfel spus, ca oamenii l-au ucis pe Dumnezeu in inimile lor. Si daca nu exista Dumnezeu atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat si care a sadit in el aspiratia spre infinit. De aceasta nevoie de absolut au profitat modele anticulturaliste: beatnik-sii, rock’n’roll-ul, miscarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson s.a.m.d..

Adevarata razvratire impotriva materiasmului lumii si a nihilismului in care traim ramane religia iubirii, crestinismul. “Tinerii vremurilor” ar trebui citita in paralel cu “Nihilismul –Radacinile revolutiei in epoca moderna” de Seraphim Rose. Sunt scrise in acelasi duh si se completeaza una pe cealalta. “Nihilismul” este o carte teoretica foarte bine argumentata, iar “Tinerii vremurilor din urma” aduce multe marturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o marturisire minunata. O redau in intregime pentru ca ne reveleaza ceva: Dumnezeu il cauta si il gaseste pe tot omul care Il cauta.sincer. Dar nu da navala peste el. Sta la usa inimii, bate si asteapta.

“Aveam o lume a mea in care traiam, cu propriile mele fantezii si realitati., pe care eu insumi mi-o creasem. Am ajuns dintru-un pusti normal, un punk-er cu mohawk albastru si bocanci.

Datorita temperamentului meu am fost injunghiat, batut si impuscat. Intr-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasa. La petrecere erau cativa prieteni de scoala si doua femei in varsta. Parea ca e o petrecere la care prietenii discuta, beau apa minerala, mananca chipsuri si se amuza cu diverse jocuri. In realitate, cele doua femei erau vrajitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de initiere.Atunci a urmat initierea mea in practica Wicca. Wicca e o forma straveche de practicare, de catre femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrajitoare si nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungand si eu vrajitor practicant. Mintea imi intrase intr-un soi ciudat de delir si dementa. Era limpede ca nebunia va fi ultima experienta. Daca mori, totul s-a terminat; daca innebunesti, traiesti moartea fara sa fi murit- asta imi era filosofia! Mi-am dat silinta zi si noapte pentru ea. Practica vrajitoriei m-a dus la cunoasterea multor lucruri noi si necunoscute, mai cu seama prin experienta calatoriei astrale- era o extindere fireasca a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic si tot ceea ce apartinea lumii acesteia create de imaginatia mea mi se inchina ca unui stapan. Sentimentul atotputerniciei te indeamna sa continui practica vrajitoreasca. In lumea reala eram un nimeni, in schimb, datorita vrajitoriei, ma simteam cineva, eram de nebiruit.

Intr-o noapte, o acuta nevoie de a merge la toaleta m-a trezit din somn. Stateam in pat si priveam cand la ceas, cand la usa si nu ma hotaram daca sa ma ridic sau sa resist pana dimineata fara a uda cearsaful.M-am decis totusi sa ma ridic si sa merg la toaleta. In clipa aceea mi-am dat seama ca trupul mi-e paralizat de la gat in jos. In practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Daca se afla ca ai consumat asa ceva, esti expulzat din grup.

Eu stiam ca nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut sa-mi provoace acea stare. Singura explicatie posibila era ca sunt imobilizat de o forta de natura spirituala. Deodata am simtit ca parasesc trupul si m-am vazut deasupra lui. Apoi, am ramas pur si simplu socat. In jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care radeau insteric si care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a intors catre mine, m-a privit si mi-a vorbit. Spunea ca sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodata. Mi-a mai spus ca desi fusesem crescut si indrumat pe calea cea buna, o alesesem pe cea rea si ca am inaintat atat de mult in rau, incat nu mai am nici o scapare si o sa ma duc in iad. A incercat apoi sa-mi propuna un targ, dupa care au venit alti doi dintre ei la corpul meu astral si m-au luat. Si, luat fiind, ma aflam deja in iad. Nici nu am cuvinte sa descriu ce lucruri ingozitoare am vazut, am simtit si am mirosit. Nu voi uita niciodata aceasta… Fetele lor…

Am fost readus apoi in camera mea si mi-au dat un ultimatum. Trebuia sa ma sinucid si sa devin ca ei: sa chinuiesc in loc sa fiu chinuit sau sa mor si sa merg in iad oricum. Am ales sinuciderea. Inainte de a-mi da voie sa ma intorc in trup, am rostit in soapta: “Iisuse, daca existi, ajuta-ma!”. In clipa aceea am vazut o lumina orbitor de stralucitoare, iar ei plecasera. Stateam treaz si am inceput sa-L ocarasc pe Dumnezeu: de ce ma lasase sa trec prin toate acestea? Timp de o ora. L-am tot ocarat, curatind varsatura care iesise din mine in timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima data in viata mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singura fraza, care a pus capat ratacirii mele: “Tot ce doream de la tine era sa ceri”.

[ COMANDA ONLINE ]

Sfaturile unui preot pentru enoriasii lui
Pr. Valentin Mordasov
Editura Sophia, 2007

Recenzie de Ciprian Voicilă

Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti care pretind ca ne livreaza retete de “cum sa fii fericit”, “cum sa ai succes in afaceri”, “cum sa iti gasesti jumatatea”, “cum sa comunici eficient cu iubita, sotia sau copiii”, “cum sa slabesti intr-un timp cat mai scurt”, “cum sa cresti in masa musculara cat mai repede”, mai nou, “cum sa vorbesti despre cartile pe care nu le-ai citit”. Oamenii nu se mai incred in capacitatile lor de cunoastere nemijlocita a realitatilor si vor sa afle dintr-un “studiu” scris de “specialisti” CUM SA…

Cu toate acestea, in viata duhovniceasca, cand apare o carte cu sfaturi practice, trebuie sa marcam si sa remarcam ineditul si utilitatea ei. Pentru cititorul de literatura duhovniceasca este evident faptul ca aici predomina masiv perspectiva teoretizanta si generalizatoare.

Un preot rus despre care nu aflam din “prologul editorului” decat ca era inzestrat cu darul calauzirii sufletelor si ca era un mare iubitor de oameni, care cauta sa ii placa in primul rand lui Dumnezeu, ofera sfaturi scurte, incisive la intrebari punctuale.

Volumul are urmatorul motto: “mica este carticica, dar scumpa caci poate inlocui toata Filocalia”. Din cele 309 pagini ale cartii am extras cateva intrebari si raspunsuri care m-au surprins prin dimensiunea lor nebanuita sau prin eficacitatea lor. Parintele Valentin Mordasov isi intemeiaza, de foarte multe ori, raspunsurile, pe trimiteri la Sfintii Parinti.

“ De ce trebuie sa fim inconjurati de lucruri ziditoare acasa si oriunde mergem?
In aceasta lume, orice obiect si impresia care o lasa asupra noastra ne provoaca, in consecinta, anumite ganduri, dorinte, aspiratii etc. Iata de ce toate lucrurile care ne inconjoara trebuie sa ne zideasca. Sunt lucruri care nu trezesc in noi ganduri si simtiri patimase, insa ne pot distrage de la mantuire si ne indeparteaza de Dumnezeu. Pe vremuri, de pilda, casa unui crestin te folosea mult duhovniceste, caci in interiorul ei erau lipite peste tot foi cu versete din Biblie si rugaciuni, o multime de icoane, imaginea Infricosatoarei Judecati, fotografii ale staretilor, duhovnicilor, schimnicilor, nevoitorilor din manastiri si biserici”.

“In ce situatie este inutila munca noastra?
Daca prin munca nu reusim sa devenim mai buni, nu avem nici un folos din ea”.

“Cand putem spune ca un om este impatimit de lucruri?
Cand omul este impatimit de un lucru sau de mai multe se manifesta astfel: isi admira lucrul sau obiectul, se supara si se contrazice cu ceilalti pentru el, iar cand il pierde, se mahneste si se zbuciuma”.

“De ce ne apar uneori ganduri de hula asupra lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a sfintelor icoane si a Sfintelor Taine?
Sa incetam a-l judeca pe aproapele nostru si, astfel, gandurile de hula vor inceta sa ne bantuiasca. Sa nu cugete nimeni la faptul ca poarta vreo vina pentru aparitia lor. Este bine cand omul nu le primeste si nu le asculta, caci aceste ganduri sunt de la diavol. De aceea, sileste-te sa nu le iei in seama. (Cuviosul Ioan Scararul)”

“Cum trebuie sa-i cinstim pe preoti?
Trebuie sa-i cinstim mai mult decat pe parintii trupesti. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Stiti voi cine este preotul? Este Ingerul Domnului. De aceea, preotii trebuie cinstiti mai mult decat parintii trupesti, caci sunt slujitorii Domnului pe pamant. Cei care-i cinstesc pe ei, Il cinstesc pe Hristos”.

“Cum sa ne purtam cu aproapele nostru?
Priveste-l si poarta-te cu aproapele, ca si cum in locul lui te-ai afla tu”.

“Cum sa ne luptam cu patimile?
Crestinul trebuie sa se lupte astfel impotriva lor: daca vreo patima il indeamna la vorbirea desarta, atunci sa se sileasca sa taca; daca este ispitit sa manance peste masura, atunci sa se infometeze si asa mai departe”.

“Cum sunt vazute de Dumnezeu sarbatorile praznuite in chip lumesc?
In Biblie este scris: “Sarbatorile voastre le uraste sufletul Meu” (Is.1, 13-14), adica acele sarbatori religioase pe care omul le petrece in betii, distractii, lacomie nemasurata si altele. In general, in timpul acestui fel de praznuire, se risipeste tot ce a fost adunat in zilele de munca.”

“Cum sa-l invatam pe copil frica de Dumnezeu?
a. Sa-l obisnuiti pe copil sa faca metanii, sa se inchine inaintea Sfintei Cruci, inaintea icoanelor si sa le sarute.
b. Sa-l aduceti mai des la biserica.
c. Cu manuta lui, sa aprindeti lumanari si sa le puneti in sfesnice, sa lasati pomelnicele, sa dati milostenie, sa puneti un banut in cutia milei.
d. Sa-l impartasiti des cu Sfintele Taine.
e. Sa-idati prescura si aghiasma inainte de masa.
f. Sa-l invatati rugaciuni.
g. Sa-l aduceti la preot pentru binecuvantare.
h. Invatati-l sa citeasca rugaciuni si, in timpul slujbelor, indemnati-l sa intoneze dupa cantarile bisericesti.
i. In prezenta copilului, vorbiti mai des despre Dumnezeu si despre mantuirea sufletului.
j. Deprindeti-l sa fie darnic: sa ofere fratilor, surorilor, apropiatilor din dulciurile sale, din jucariile sale si chiar din bucatica sa de paine”.

“Ce folos avem din stradaniile noastre?
Ce folos putem avea din stradaniile noastre: postul, rugaciunea, citirea Sfintei Scripturi s.a., daca nu am invatat sa ne smerim, sa iertam obida, sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru necajiti?!”.

“Ce este mai folositor pentru linistea sufletului?
Multe le-am incercat in viata, dar nu am gasit nimic mai bun pentru pacea si linistea sufletului meu decat primirea cumpatata a hranei, aflarea intr-un singur loc si indeletnicirea sarguinciasa cu Cuvantul Domnului (Ieroschimonahul Stefan)” .

“Ce inseamna groparii tineretii?
Sunt sapte gropari ai tineretii: necredinta in Dumnezeu, betia, desfraul, mania, necinstirea parintilor, prieteniile rele si trandavia”.

“Ce vor oamenii acestei lumi de la noi?
Oamenii care traiesc in duhul razvratit si necredincios al acestei lumi doresc cu tot chipul sa ne supunem voii lor si nu voii lui Dumnezeu. Ei incearca sa ne abata de la calea cea dreapta care duce in Imparatia Cerurilor”.

“Unde sa ne indreptam atentia in timpul nevointelor?
Sa ne indreptam atentia mai putin asupra nevointelor din afara (de pilda: post, metanii, dormirea pe loc tare etc.). Desi trebuincioase, acestea sunt doar ajutatoare. Cu ajutorul lor, se zideste cetatea, dar ele nu sunt cetatea, pentru ca ea este in inima. Deci, la lucrarea inimii sa va indreptati intreaga atentie (adica sa nu va tulburati, sa nu va suparati, sa nu judecati, sa iertati, sa alungati gandurile rele si dorintele pacatoase si asa mai departe)”.

“Este bine sa fim sinceri si deschisi cu oricine?
Nu trebuie sa fim deschisi cu toata lumea. Este gresit sa dezvaluim totul oricui. Ar fi mai bine ca unele lucruri sa le tainuim”.

“Ce este important cand muncim?
Cand munciti, sa observati starea voastra interioara, cum si in ce duh faceti lucrul (cu cartire sau manie, cu nemultumire sau vorbe desarte,cu ganduri necurate sau cu rugaciune si cugetare dumnezeiasca si asa mai departe)”.

“Cum sa pastrez in minte invataturile din sfintele carti?
Ca sa pastrezi in minte invataturile mantuitoare din sfintele carti, spune-le fratelui”.

“Cum sa ne folosim neputintele la lucrarea virtutilor?
Daca esti neputincios, foloseste-ti neputintele in lucrarea virtutilor, si anume: cultiva-ti prin ele smerenia, recunoasteti nevrednicia si ticalosia”.

“Cand nu este recunoscuta de Dumnezeu fapta noastra buna?
Toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu sunt insotite de necazuri. Sfintii Parinti spun ca fapta buna neinsotita de necazuri nu este recunoscuta de Dumnezeu”.

“Cine este fericit in viata?
Este fericit in viata cel care-i face pe altii fericiti”.

[ COMANDA ONLINE ]

Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512)
Arhim. Veniamin Micle
Mănăstirea Bistriţa Olteană, 2008
(Tipărită cu sprijinul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea)

Recenzie de Prof. drd. Florin Epure

Până la această apariţie editorială, nimeni nu a mai scris un studiu monografic referitor la viaţa şi activitatea ieromonahului Macarie. Cartea părintelui arhimandrit Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistriţa, „Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512)” aduce informaţii inedite despre călugărul-tipograf care învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia, dar şi multe argumente logice care vin în favoarea teoriei că prima carte tipărită în spaţiul românesc a ieşit de sub teascurile tiparniţei de la mănăstirea Bistriţa vâlceană, aşa cum afirmă mai mulţi istorici printre care Ştefan Ştefănescu şi Virgil Cândea. Studiul introductiv se referă la precursori, la perfecţionarea şi răspândirea tiparului în Europa şi ţările române. În cele şase capitole, autorul ne prezintă cele trei cărţi tipărite de Macarie, identificarea lui, locul unde şi-a desfăşurat activitatea, şcoala şi tehnica tiparului macarian.

Din acest studiu monografic aflăm că Ieromonahul Macarie a fost sprijinit în demersul său, de a înfiinţa prima tipografie în Ţara Românească, şi de a începe tipărirea „Liturghierului slavon”, de către domnitorul Radu cel Mare (1495-1508). Cartea a fost săvârşită sub Mihnea cel Rău (10 ianuarie 1508), la doar 52 de ani de la apariţia Bibliei lui Gutenberg (1456). I-a urmat “Octoihul slavon” (1510) şi “Tetraevanghelul slavon” (1512). Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa.
În anul 1861, Alexandru Odobescu găsea la mănăstirea Bistriţa şapte exemplare. Astăzi se mai păstrează doar cinci exemplare în ţară (Biblioteca Academiei Române din Bucureşti – 3 volume, Biblioteca Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu – 1 vol., Biblioteca Naţională din Bucureşti – 1 vol. şi unul în Serbia, la Biblioteca Naţionaă din Belgrad.

Cartea a fost lansată la Râmnicu Vâlcea, în data de 3 aprilie 2008, cu ocazia inaugurării “Anului 2008, anul cărţii vechi la Vâlcea”, program cultural organizat de Episcopia Râmnicului, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea, ce cuprinde manifestări dedicate împlinirii a 500 de ani de la tipărirea primei cărţi în spaţiul românesc: Liturghierul slavon al lui Macarie (1508-2008).

***Arhimandritul Veniamin Micle (date biografice)

Originar din satul Plopiş, comuna Siseşti, judeţul Maramureş, s-a născut la 7 iulie 1939, fiind unul din cei şase copii ai familiei Timoftei Micle şi Eudochia.
Studii: Seminarul Teologic din Cluj-Napoca (1954-1959), Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1962-1966), studii de doctorat la Institutul Teologic Universitar Bucureşti (1966-1968), cu specializare la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg ( 1968-1971) şi la Institutul Ecumenic Tantur-Ierusalim( 1973).
A ocupat mai multe funcţii printre care: asistent universitar la Insitutul Teologic Universitar din Sibiu ( 1972-1973), profesor la Seminarul teologic din Craiova( 1973-1977), director la Seminarul teologic din Bucureşti ( 1977-1979), preot slujitor la mănăstirea Cozia (1979-1982), mare eclesiarh la catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea (1983-1992), din 1992 este preot slujitor la mănăstirea Bistriţa. A scris şi a tipărit numeroase articole, studii, reportaje si 46 de cărţi („Monografia mănăstirii Bistriţa Olteană”, ,,Manuscrisele româneşti de la Prodromul”, „Sfântul Grigore Decapolitul-viaţa şi minunile”, ,,Şcoala mănăstirească de la Bistriţa”, ,,Ortodoxia-adevărata credinţă”, ,,Genealogia familiei Micle”, ,,Preocupări cărturăreşti” etc.).

Cum să supravieţuim duhovniceşte
Sfântul Serghie Meciov
Editura Sophia, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Am in mana un adevarat manual de ascetica. Titlul editorilor s-a dovedit cat se poate de inspirat: “Cum sa supravietuim duhovniceste”. Oricine vrea, in vremurile grele pe care le traim, sa isi pastreze chipul dumnezeiesc din el, este tentat sa o cumpere. Zilele trecute citeam in metrou din ea si o femeie care cersea m-a rugat sa ii scriu titlul pe o foaie si sa ii spun de unde si-o poate procura.

Cartea contine predici rostite de Parintele Serghie Meciov, care a devenit Sfantul Mucenic Serghie cu concursul comunistilor. Acestia il aresteaza in noaptea de 28 spre 29 octombrie 1929. Condamnat la trei ani de exil, in primavara anului 1933 este rearestat si trimis intr-un lagar de munca fortata, la taiat de lemne undeva pe langa lacul Kubenskoe.

Un episod din viata lui ne arata cat de smerit era. “Parintele Serghie a primit darul stravederii, dar din smerenie il lua drept tulburare psihica insotita de halucinatii. Nu cu multa vreme inainte de ultimul arest, s-a intalnit in padure, langa Volga, cu un preot apropiat duhovniceste, mostenitor al harului Staretiei Optinei, parintele Boris Holcev. Dupa cum isi amintea parintele Boris, sedeau pe un trunchi doborat, cand parintele Serghie a zis: “Boris, sa stii ca eu ma imbolnavesc psihic. Vine omul, iar eu vad ce e in sufletul lui”. “Parinte”, a venit raspunsul, “asta nu e boala, e stravedere”.

In 1941 Parintele Serghie moare in inchisoare. Pe 20 august 2000 Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov a fost proslavit la Sinodul Jubiliar in ceata sfintilor rusi.

Pentru a supravietui duhovniceste trebuie sa ai un “basic” de informatii despre viata duhovniceasca. Exact asta ne ofera cartea. Intr-un stil oral, direct, Sfantul Serghie, raportandu-se permanent la invataturile Sfintilor Parinti, ne prezinta pe scurt viziunea Bisericii Ortodoxe asupra esentei Bisericii, a lumii si a semnificatiei pe care o are expresia “a te lepada de lume”, asupra constiintei, rugaciunii, credintei, a fricii de Dumnezeu, a icoanelor, moastelor si a dumnezeiestilor slujbe.

Din predicile Sfantului Meciov reiese experienta sa duhovniceasca. Principiul sau de lectura a vietii si invataturilor Sfintilor Parinti era acesta: sa ii citim pe Parinti in chip faptuitor. Pornind de la felul in care este construita cartea, va voi da cateva citate edificatoare.

“Intrand in Biserica, intram in Trupul lui Hristos, ne facem madulare ale acestui trup. (…) Sa facem o analogie. O parte a trupului meu nu traieste de sine statator, dar eu traiesc in ea. Oare degetul meu sau mana mea traiesc, nu traiesc eu in deget sau in mana? Organele trupului meu nu au viata personala, ci se include in viata mea. Si atunci cand, sa zicem, degetului i s-a adus vreo vatamare, sufar eu, nu sufera degetul. Acelasi lucru se intampla si in Biserica. Atunci cand intram in Trupul lui Hristos, renuntam la existenta noastra separata, ca sa fie dupa cuvantul Apostolului Pavel: nu mai traiesc eu, ci traieste in mine Hristos (Gal.2, 20). In trup nu traieste fiecare madular aparte al lui, ci cel caruia madularele acestea ii apartin: nici in Trupul lui Hristos nu mai traim noi, madularele acestui trup, ci traieste in noi Hristos”.

“Lepadarea de lume nu sta in a fugi de aceasta lume nu stiu unde, ci in a o vedea altfel. Adevarata lepadare de lume inseamna a omori inlauntrul tau trairea cu simturile impatimite a raului, a pacatului care este amestecat in lume cu binele, si a fi in stare sa primesti numai binele. Trebuie sa incepi a te lupta cu lumea, cu patimile in propriul tau suflet, curatind si sfintind prin asta lumea in care traiesti. Curatia sufletelor de sfinti domolea animalele salbatice, facandu-le blande si supuse. Lumea cu care trebuie sa ne luptam noi consta in satana. Inca de la botez ne-am lepadat de el, urand lumea. Nu putem fi in acelasi timp fii ai diavolului si fii ai lui Dumnezeu, nu putem sluji in acelasi timp diavolului si lui Dumnezeu: ca atare sa omoram in noi insine tot ce este lumesc. Trebuie sa fim morti fata de lume. Cine nu va uri sufletul sau, adica tot ce este lumesc in el, acela nu poate sa mearga in urma lui Hristos. Lupta-te cu lumea si aminteste-ti ca ea se vara in tine tocmai prin sufletul tau. Pe aceeasi cale au mers toti marii sfinti ai lui Dumnezeu, pe aceeasi cale trebuie sa mergem si noi, daca dorim sa fim crestini. Deosebirea dintre nevoitori sta numai in treapta intensitatii luptei. Aceasta lupta este cu putinta intotdeauna si in orice conditii”.

“Se ridica problema: sa ne rugam urmand experientei Parintilor, cu rugaciunile pe care le-au alcatuit marii nevoitori, ori sa ne deprindem sa alcatuim singuri rugaciuni si sa luam calea aceasta de la capat? Pentru noi este deja limpede ca cel ce vrea sa se lupte pentru Imparatia lui Hristos trebuie sa urmeze in viata sa experientei Sfintilor Parinti, sa aiba ca indreptar experienta lasata mostenire de catre inaintasi. In acest fel, creativitatea proprie nu este nimicita, ci, dimpotriva, se manifesta si mai mult, devine si mai desavarsita. (…) Pentru cei ce au o cat de mica experienta in ce priveste rugaciunea este clar motivul pentru care Sfintii Parinti le amintesc rugatorilor de cursele celui viclean si le poruncesc sa ramana in rugaciune fara sa se uite la nici un mestesug al acestuia, la nici o raspandire proprie. Iar noi, care si asa rezervam putin timp pentru rugaciune, care niciodata “nu avem cand”, ne predam fara lupta. Atunci cand nu avem chef, cand nu avem imbold, ni se pare ca nici un avem motiv pentru a ne ruga. “Daca ai petrecut multa vreme in rugaciune fara sa ii vezi roadele, sa nu zici: “n-am castigat nimic”, pentru ca insasi ramanerea in rugaciune este deja castig- si ce bine este mai presus decat sa te lipesti de Domnul si sa ramai neincetat in unire cu El?” Daca vom merge cu smerenie pe aceasta cale, Domnul ne va “lua in socoteala” si aceasta rugaciune imprastiata. Atata doar ca din partea noastra suntem datori sa ne dam toata silinta. Asa spun Staretii Ambrozie si Anatolie de la Optina. Incepatorul nici sa nu se gandeasca la rugaciunea fara imprastierea gandurilor”.

“Ce scop isi fixeaza fotograful, pictorul si iconarul, si este acest scop unul si acelasi la toti trei? Daca vrem sa il zugravim pe om in starea in care se afla el la un moment dat, putem realiza asta prin fotograf. Remarcati ca fotografia prinde foarte exact exteriorul omului, insa de foarte multe ori nu seamana cu el, asa incat cu mare greutate recunoastem pe cine reprezinta ea. Fotografia ne da “masca” omului, iar aceasta masca se schimba in functie de dispozitie, de starea sanatatii si asa mai departe. Acesta nu este omul launtric,nu este sufletul, ci o stare, surprinsa la nimereala, a invelisului exterior. Pictorul se straduie sa redea in portret si sufletul, si face asta cu mai mult sau mai putin succes, in functie de talentul sau. Daca fotografia ne oferea masca, portretul ne da mai mult: el ne arata fata omului, dar nu e totdeauna in stare sa reflecte omul launtric. Cand stati insa in biserica si vedeti cum preotul cadeste mai intai icoanele, iar apoi si pe voi, trebuie sa stiti ca el cadeste nu masca si nu fata, ci chipul lui Dumnezeu din noi, care desi este acoperit de ranile pacatelor, cuprinde toata esenta noastra duhovniceasca. Si iconarul zugraveste nu masca, nu fata, ci tocmai chipul. Icoana este chemata sa zugraveasca nu lumea in care traim, nu lumea care zace in rau- ea se straduie sa zugraveasca lumea de Sus, folosind in scopul acesta lumea de jos, intrucat este neaparata nevoie de aceasta pentru reprezentarea celei de Sus, intrucat cele de jos au legatura cu cele de Sus, fiind reflectarea lor. Iconarul se straduie sa ne arate natura si fiinta omeneasca intr-o stare curatita de pacat, asa cum erau inainte de cadere”.

“Cum sa supravietuim duhovniceste” este o carte pe care o poti da in dar acelora pe care ii iubesti si cu care ai vrea sa Il imparti pe Hristos: uite, aici gasesti esenta vietii si a mortii mele.

[ COMANDA ONLINE ]