Cine suntem
Dan Puric
Editura Platytera, 2008

Recenzie de Stelian Gomboş

Dan Puric – o întruchipare a providenţei divine în minţile şi sufletele oamenilor

Motto: “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om,
ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om”- Dan Puric.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat la lansarea cărţii “Cine suntem”, am participat la numeroase conferinţe, la cele două spectacole cu mesaj profund creştin – “Don Quijote” şi “Visul”, l-am ascultat la diferite emisiuni de radio şi televiziune, la care a fost invitat, i-am citit într-o noapte cartea, şi din toate am rămas cu aceeaşi concluzie: aceea că Dumnezeu – Bunul şi Sfântul – ne trimite câte un mesager ori mai mulţi, prin care ne atrage atenţia, printr-un semnal de alarmă, că nu este bine ce facem sau încotro ne îndreptăm, aceste personae constituindu-se în întruchiparea providenţei Lui în minţile şi sufletele noastre. Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el – recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.”

Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”.

Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă.

Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează acelaşi Gheorghe Ceauşu.

Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un roman adevărat, nefăţarnic şi nemitarnic.

Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe.

Dan Puric, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirit, ca pedagog este model elastic. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin acest volum, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la afi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste. Lucrarea de faţă conţine subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată în mod analitic, din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sun tuna şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează autorul, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idée. Totodată, cartea este un simpton, printr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai précis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu. Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi somfonică de netăgăduit.

Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene – şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.

În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor.

[ COMANDA ONLINE ]

Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor…
şi
Provocările străzii – mic catehism vorbit
Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula
Editura Agnos, 2006

Recenzie de Stelian Gomboş

Unul dintre părinţii noştri de astăzi, de mare anvergură pastoral – misionară este Părintele Profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, care s-a născut la 19.07.1970 la Braşov, fiind absolvent şi doctor în teologie, din anul 2004, al acestei prestigioase facultăţi precum şi cadru didactic, la secţia catehetică – omiletică, în cadrul aceleiaşi distinse şcoli teologice. A făcut studii de specializare la Padova (Italia) şi Versailles (Franţa), cursuri de specializare în psihologie generală (1997 – 2000), în probleme legate de maltratarea copiilor (2000 – 2001), dependenţa de alcool şi drog (2000) şi altele. Este autor a numeroase studii şi articole, de asemenea co-autor al altor numeroase lucrări de specialitate, şi nu în ultimul rând se află printre conferenţiarii cei mai populari şi îndrăgiţi, susţinând peste 150 de conferinţe personale cu diverse teme în marile centre culturale ale ţării cum ar fi: Cluj, Iaşi, Timişoara, Oradea, Bucureşti, Craiova, Braşov şi altele. Totodată, este prezent la numeroase emisiuni de radio sau televiziune, într-un cuvânt, este omul care caută să “răscumpere vremea” ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu spre desăvârşire şi mântuire, propovăduind şi făcând misiune “cu timp şi fără timp”, răspunzând astfel, chemării evanghelice şi vocaţiei apostolice!…

Aceste două lucrări ale Părintelui Necula se înscriu în acest demers apologetic pe care sfinţia sa îl susţine la modul cel mai fundamentat, fiind imperios necesară existenţa unor astfel de intervenţii cât se poate de consistente, de argumentate şi, mai cu seamă, de actuale, răspunzând frământărilor lumii de astăzi, îndeosebi cele ale tinerilor căci, referindu-ne concret, la prima sa carte intitulată „Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor…”, ne întrebăm cu toţii, cine este acest om de maidan? Iar răspunsul ce se află în lucrarea de faţă, vine foarte prompt şi întemeiat, că este „oricare dintre noi, care ne complacem în raportări absolut ocazionale la lume şi Dumnezeu, în cumetrii josnice ale temporarului cu veşnicia, în compromisuri şi trăirisme ieftine, pliate pe acum şi aici. Însă, în acelaşi timp, omul de baracă este şi omul lipsit circumstanţial, contextual – independent de opţiunea personală – de cultura religioasă autentică, ce l-ar socializa în Dumnezeu; omul care încă îl caută pe Dumnezeu, chiar – sau mai ales – atunci când nici el nu ştie că o face… unul ca acesta se defineşte, din punct de vedere religios, mai ales printr-o cultură a discontinuităţilor, a halourilor de ambiguitate ce-şi aşteaptă structurarea într-o logică a urcuşurilor de sens, dincolo de ghicitură”.

Ca atare, această problemă se regăseşte ca un fir roşu în lucrarea de faţă, ce este structurată în zece întâlniri de dialog şi dezbatere (în zece seri de taină şi de sfătuire) consumate între Romeo Petraşciuc şi Părintele Constantin Necula – pururea tânăr şi preocupat de problemele semenilor săi, adică un slujitor al altarului foarte popular dar nu populist, care şi-a elaborat ambele cărţi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului (profesor, părinte, ierarh misionar bine articulat în frământările vremurilor şi deci, un bun cunoscător al problemelor lumii contemporane a tinerilor şi nu numai).

Aşadar, Părintele Constantin caută şi chiar găseşte soluţii prompte, eficiente şi operative, spre rezolvarea acestor probleme deloc uşoare ori superficiale, ce ar trebui să ne dea de gândit tuturor celor care ne simţim şi ne pretindem a fi membri (vii, activi şi chiar dinamici) ai Bisericii Celei Una, Dreptmăritoare şi Dreptmărturisitoare!…

Aşa stând lucrurile, cartea cu pricina vine să remarce tocmai liniile şi coordonatele de convergenţă ale acestor crâmpeie de raportare a omului de baracă la Dumnezeu, încercând să găsească o noimă şi o logică a analogiilor, o iconomie a căilor şi a variantelor de acces ale pastoraţiei Bisericii în faţa şi în spatele blocurilor cenuşii (construite în epoca de aur), veşnic aspirante la Dumnezeul Cel Personal, Atotputernic, Atotprezent şi Atoateştiutor!…

Părintele Constantin Necula, atât prin formaţia sa teologică şi duhovnicească, cât şi prin extraordinara forţă a discursului – ce are darul de a capacita şi de a motiva spiritele, construit dintr-o experienţă pastorală excepţională, este unul din personajele (lăudată dar şi contestată, de catre unii mai „aşezaţi” mai „tradiţionalişti” sau mai „temperaţi”) care se află permanent în conjuncţie şi întersecţie cu personajul central al cărţii – „omul de maidan”. Este mereu prezent pe teren, între tinerii generaţiei sale şi a noastre, în şcoli şi licee, între alcoolici ori teribilişti postmodernişti, fiind implicat într-o mulţime de acţiuni care îl vizează pe acest om de baracă „fiu risipitor al Aceluiaşi Tată Ceresc” deci al Bisericii, cu alte cuvinte frate de-al nostru, şi unde Biserica – cu „Liturghia Sa de după Liturghie” este chemată a lucra cu aceleaşi intrumente sau, mai bine spus, cu aceleaşi măsuri soteriologice şi eshatologice, desigur după ce, prin intermediul acestor slujitori – de talia Părintelui Constantin – a reuşit să radiografieze un astfel de spaţiu, în care unii dintre noi ajung să mănânce „roşcovele porcilor”, fapt pentru care ne rugăm ca „acest spaţiu al maidanului să ajungă într-adevăr, unul al intervalului din care cresc pârghiile întâlnirii cu Dumnezeu”, pentru toate generaţiile viitoare, ce se vor regăsi şi ele (mai mult sau mai puţin) în terenul evanghelic al pericopei „Fiului risipitor”!…

Referindu-ne, în cele ce urmează, la ce-a de-a doua carte „Provocările străzii – mic catehism vorbit”, subliniem faptul că, potrivit precizărilor făcute de autor în preambulul lucrării intitulat „De ce provocările străzii?”, ţine de linia unui proiect mai amplu, şi anume de construcţia unui şir de cărţi cu vădit caracter catehetic, referitor la probleme ce marchează dialogul tinerilor, şi nu numai, cu Biserica. Volumul cuprinde întrebări şi răspunsuri rostite de-a lungul câtorva ani, în diferite zone ale ţării, în cadrul unor conferinţe, într-o selecţie ce se vrea cât mai apropiată de sufletele destinatarilor acestui demers misionar, adică apropiată de sufletele tinerilor care în mod sigur, sunt cunoscuţi de Dumnezeu cu toate ale lor, bune, rele şi perfectibile.

Autorul mai precizează faptul că titlul cărţii nu se vrea a fi neaparat o provocare, deşi aşa reiese până la urmă, având cel puţin una subdiacentă. Mărturisirea autorului din rândurile următoare (ce se constituie ca un crez) este una cât se poate de relevantă şi de impresionantă privind argumentarea necesitaţii apariţiei acestei lucrări, cu acest titlu, şi a altora similare, căci „personal, iubesc enorm strada, ca spaţiu de întâlnire cu realitatea care nu îngăduie ifoase şi jumătăţi de măsură, în care viaţa palpită, desfiinţând morga de falsă cuminţenie în care nădijduim să ne ascundem fariseismele şi jinduirile la mai bine. Iubesc strada şi pentru aceea că provoacă la dialog, la atenţie sporită, pentru că oferă lecţii vrednice de a fi luate în seamă. Şi-i iubesc pe oameni, aşa cum sunt, socotind totodată, că cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu este să-I binevestesc Evanghelia între oamenii care străbat strada, o traversează şi rămân, uneori, blocaţi la picioarele treptelor care urcă spre Biserică. Eu cred că mare parte din darurile mari ale Bisericii se aglomerează în astfel de puncte fierbinţi ale misiunii”, pentru care motiv Părintele Constantin abordează următoarele probleme sau frământări contemporane şi mereu actuale: – Prietenie şi iubire; Căsătorie şi viaţă de familie; Post; Spovedanie şi Duhovnic; Viaţă duhovnicească; Ecumenism şi sectarism; Mărturie şi mărturisire şi Altele.

În încheire constatăm faptul că Părintele realizează tot acest deziderat, însoţit de următoarea explicaţie, întrucât crede că „uneori, Hristos Se aşează în linişte pe câte o bordură, lângă amărâţii care străbat străzile, în căutarea odihnei. El, Care este Calea, ştie cât de greu este să fii mereu călător. Şi-i odihneşte. Ca pe robul din Ierihon. Căruia-i redă lumina şi îl aşează pe Cale..” De aceea, autorul îşi doreşte să dedice această carte tinerilor, şi nu numai, care vor afla odihnă de durerile străbaterii străzii… căci Domnul Hristos a zis să mergem la El toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi El ne va odihni pe noi, fiindcă sarcina Lui este uşoară şi ne ajută să o purtăm, inclusiv aceasă călăuză, adică această lucrare scrisă a slujitorul Său Constantin – Preotul, căruia-i dorim mult spor şi multe împliniri, înainte!…

Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă
Ioan Ianolide
Editura Christiana, 2006

Recenzie de Stelian Gomboş

Avem în faţa nostră o carte cutremurătoare, folositoare şi mărturisitoare, apărută în colecţia „Predanie a Mărturisitorilor Români din Închisori”, îngrijită fiind de obştea Mănăstirii Diaconeşti – Judeţul Bacău şi având Prefaţa (ultima) semnată de către pururea pomenitul şi regretatul Părinte Gheoarghe Calciu – Dumitreasa, iar Postfaţa fiind elaborată de către scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu.

Memoriile foarte mişcătoare scrise de cel care mucenicit în puşcăriile comuniste ale gulagului românesc timp de 23 de ani, alături de Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor”, Părinţii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor ori Mircea Vulcănescu, Marcel Petrişor, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Nichifor Crainic şi Gheorghe Jimboiu împreună cu mulţi alţii, constituie „o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!…

Manuscrisele, cu multe alte hârtii, au fost aduse de cineva, după moartea autorului, puse într-un sac, fără nici o ordine, fără numerotare, încât maicile de la Diaconeşti în frunte cu monahia Antuza Diaconu, au avut foarte mult de lucru până ce le-au ordonat şi încropit în lucrarea de faţă, fiind nevoite să se orienteze după titluri, urmărind evenimentele descrise în concordanţă cu istoria închisorilor prin care autorul şi alţi eroi ai memoriilor au trecut. Din toate relatările despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18 – 19).” Părintele Calciu în „Cuvântul său introductiv” mărturiseşte că „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poete cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!…

Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cittitorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de Filocalie: „Despre curăţirea lăuntrică”.

Atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică” – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

Lucrarea în sine nu are un cuprins deoarece ea însăşi este un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată „nişte victime” ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept „eroii credinţei”, purtătorii Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Este foarte importantă remarca autorului „Postfeţei” – scriitorul şi editorialistul Răzvan Codrescu, potrivit căreia „la peste 40 de ani de la lichidarea închisorilor politice comuniste şi la peste 16 ani de la prăbuşirea vechiului regim, în România nu avem nici un martirologiu oficial şi nici un martir creştin anticomunist, cinstit după cuviinţă de Biserica neamului… drept pentru care am găsit de cuviinţă, la Editura Christiana, să ieşim în întâmpinarea ignoranţei sau indolenţei curente cu o colecţie documentară închinată martirajului ortodox din România secolului XX, intitulată „Ortodoxia luptătoare”. „Dacă volumul de faţă, atât de înrudit tematic, nu a intrat în colecţia respectivă, este numai pentru că a fost altfel structurat – precizează Răzvan Codrescu. Povestea lui este schiţată, în mare, în lămurirea editorială care precede textul regretatului Ioan Ianolide. Lucrată în cea mai mare parte, cu admirabilă şi exemplară migală, pe parcursul mai multor ani, la Mănăstirea Diaconeşti, unde a ajuns după lungi peripeţii (împlinindu-se astfel şi năzuinţa autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: „Călugării vor fi cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe asupra acestui document”), această carte este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor.

Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): anecdotica se complineşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.

Nădăjduim că documentul de faţă, ce este unic în felul său la noi, unul al răscumpărării timpului mântuirii şi a vremurilor prin credinţă, în care suferinţa, asceza, viaţa duhovnicească şi cunoaşterea mistică calcă îmbinate şi împreunate pe urmele mărturisitorilor din vechime, adică din perioada apostolică, patristică şi postpatristică, reamintindu-ne cu litere însângerate că viaţa creştină şi „creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu, va beneficia şi de întreaga atenţie a Sfântului Sinod şi a Comisiei de Canonizare a Bisericii Ortodoxe Române, care înainte de a înălţa Catedrala Mântuirii Neamului în piatră, are prilejul de a o desăvârşi pe cea înălţată în Duh, adăugându-i noi turle de sfinţenie…” – mărturiseşte şi argumentează acelaşi Răzvan Codrescu.

În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de faţă reprezintă meritul de necontestat al autorului, al editorilor, al Părintelui Gheorghe Calciu – Dumitreasa, toţi demonstrând importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă ne reaminteşte şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…