Archive for the ‘Raluca Toderel’ Category

sa-ne-rugam-8-zile-cu-sf-nectarie.jpg

Să ne rugăm 8 zile cu Sfântul Nectarie Taumaturgul
Pr. Constantin Necula
Editura Agnos, 2007

Recenzie de Raluca Toderel

Motto: „Inima celui îndrăgostit de Domnul nu doarme niciodată, ci veghează neostenit pentru mulţimea iubirii. Omul doarme pentru că aceasta este o cerinţă a firii, dar inima, veghind, cântă dumnezeirea (…)”

Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni de la Eghina, este tot mai des primit în casele românilor, cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă pentru darurile revărsate asupra tuturor celor care îi caută ajutorul. Deşi este un sfânt „nou”, un sfânt „de-al nostru”, de-al „veacului nostru”, fiind canonizat abia în anul 1961, vestea mulţimii minunilor sale se răspândeşte cu mare viteză, este un permanent izvor al facerii de bine, al vindecărilor, al nădejdii. Totuşi acesta nu este singurul „domeniu” în care sfântul s-a „remarcat”, deşi a fost, încă din timpul vieţii, cunoscut ca făcător de minuni. Marea sa iubire de oameni, blândeţea adâncă, răbdarea cu care a suportat prigonirile, mulţimea de învăţături transmise prin intermediul cărţilor sale sunt, pe lângă nenumăratele sale minuni, flori ce se împletesc în cununa sfântului.

Scrierile sale au fost impregnate de căldura iubirii si a blândeţii. Cu toate aceste, Sfântul nu a ezitat să fie categoric atunci când a fost nevoie. Astfel, într-una din scrierile sale spune un greu cuvânt despre iubirea Lui Dumnezeu. Sfântul este categoric atunci când afirmă că Dumnezeu nu este unul şi acelaşi pentru toţi, că îmbrăţişarea Lui poate să fie „aripă îngerească” pentru fiul înviat, dar poate fi şi „piatră de drăcească moară” pentru fratele cel tulburat. Deşi la început această afirmaţie poate şoca, ea conţine totuşi un mare adevăr, care, din teamă sau nepăsare, este de multe ori trecut cu vederea de omul contemporan. Totuşi această idee este exprimată şi de Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Corinteni: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Corinteni 1, 18). Da, poate părea un paradox, pentru că iubirea cea mare de oameni a Lui Dumnezeu devine „piatră de drăcească moară”, dar ştim în acelaşi timp că iubirea arde, ea arde păcatul, ea îi arde pe demoni. Oamenii răi – dacă am pleca de la premiza că există aşa ceva, deşi în principiu oamenii nu pot fi împărţiţi în astfel de „tipuri”, fiind o împărţire superficială şi nedreaptă – nu suportă să li se arate iubire. Pe ei iubirea îi îndârjeşte, îi aţâţă şi asta pentru că nu sunt în stare să o înţeleagă. Ori, dacă iubirea unui om poate să aţâţe, cu atât mai mult poate iubirea Lui Dumnezeu, care este desăvârşită. De aceea oamenii trebuie să urmeze de-a pururi pilda fiului risipitor, ca iubirea să nu îi ardă, ci să îi binecuvânteze.

Mai mult decât atât, însă, ne spune Sfântul Nectarie, nu este de ajuns să venim cu pocăinţă la Domnul. Este un început, dar acest început necesită şi o continuare, altfel rămâne un cap fără trup. Iubirea cu care suntem primiţi, iertarea cu care suntem acoperiţi trebuie să o înmulţim, ea trebuie să aducă roade de iubire, roade de iertare pentru aproapele nostru. Spune Sfântul Părinte, parafrazand pe Apostolul Petru, că „iubirea acoperă mulţimea păcatelor”. Deci aceasta este calea… aflarea iubirii pentru Dumnezeu si pentru aproapele si permanenta lor înmulţire. Cu atât mai cutremurătoare sunt aceste cuvinte cu cât sfântul Nectarie a fost adeseori lovit de „neiubirea” aproapelui, neiubire la care a avut mereu puterea de a răspunde cu iubire, cu răbdare, cu blândeţe, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate şi zidindu-şi, încetul cu încetul, drumul mântuirii. Pentru că suferinţa are caracter iniţiatic, Sfântul nu se ferea de ea, ci o primea cu seninătate şi îi raspundea cu iubire. Greu cuvânt, greu, dar demn exemplu de urmat.

De asemenea Sfântul Nectarie precizează că „iubirea dă îndrăzneală la judecată”. Acesta ar trebui să fie un cuvânt care cu adevărat să ne arate cât de importantă este iubirea, cât de mari şi tămăduitoare sunt roadele ei. Părintele atinge un subiect foarte delicat, nevoia de îndrăzneală la judecată, nevoie imperioasă pentru fiecare dintre noi. Atunci când toate faptele se vor descoperi, când fiecare îşi va retrăi viaţa, dar nu singur, nu în intimitate, ci în văzul tuturor, când de faţă cu cei pe care i-a iubit, i-a respectat, de către care a fost preţuit sau admirat, atunci vom avea nevoie de îndrăzneală, vom avea nevoie de nectare pentru răni, vom avea nevoie să strigăm: „Doamne, fie-ţi milă!”, iar Sfântul Nectarie ne arată cum, ne „vinde un pont” prin ceea ce spune – „iubiţi”. Iată, asta e calea, trebuie să iubim… Cale aparent grea, dar grea doar pentru că în noi sunt orgolii mari, pentru că nu putem suporta să nu avem dreptate. Sfântul Nectarie ne arată nu doar prin ceea ce ne spune, prin ceea ce scrie, care sunt roadele şi efectele iubirii, ci şi prin însăşi viaţa sa, care nu a cunoscut moarte, ci doar o încununare a ostenelilor. Sfântuleţul care, director fiind, ajuta pe omul de serviciu să nu îşi piardă locul de muncă, făcând treabă pentru el, măturând podele şi curăţând în băi, a rămas cu noi şi după moarte, ajutând mulţime mare de popor să îşi găsească linişte, tămăduire, alinare bolilor şi suferinţelor. El ne dăruieşte reţeta sa şi, mai mult decât atât, ne şi arată care este rezultatul ei, prin pilda propriei vieţi.

Iubirea ce Sfântul a împărtăşit-o în timpul vieţii celor din jurul lui, o împărtăşeşte şi după moarte. Mare este mulţimea tămăduirilor şi minunilor lui, el legând cu oamenii pe care i-a ajutat o adevărată prietenie. Una dintre cele mai sensibile minuni ale Sfântului se leagă chiar de acest fapt, când pe stradă dojeneşte pe cineva că a uitat de prăznuirea sa, spunând: „aşa sunt uitaţi prietenii?”. Mare sensibilitate conţin aceste cuvinte, un Sfânt care te consideră „prietenul lui” şi care te dojeneşte să nu mai uiţi de el. O nemaipomenită apropiere, născută, de bună seamă, tot pe dragostea sa cea mare pentru oameni. Creşterea în cele duhovniceşti nu au adus Sfântului detaşare, îngâmfare, ci cunoştinţa responsabilităţii ce o are faţă de cei ce i-au fost daţi spre păstorire în vremea vieţii, iar acum a celor care aleargă cu multă credinţă la ajutorul lui. Sublimul acestui Mare Ierarh cred că se ascunde sub acest fapt – este un Mare Sfânt, se veseleşte acolo, în Rai, ascultând cetele îngereşti, dar în acelaşi timp caută prietenia celor de pe pământ, cărora le rămâne, mai apoi prieten de nădejde şi rugător neîncetat către Domnul.

Sfântul Nectarie, grabnic ajutătorul, Taumaturgul asemenea Sfântului Ierarh Spiridon, nu rămâne niciodată dator cu prezenţa! El nu ne cere şi nici nu îşi doreşte să fie iubit mai mult decât alţi Sfinţi, nu vrea să îi dăruim lui toate rugăciunile noastre, ci vrea să ne înmulţim dragostea pentru tot ceea ce ne înconjoară, să vedem în toate lucrarea lui Dumnezeu, să împărtăşim frumuseţea tainelor divine şi celor care nu le cunosc. Prin iubirea noastră să lucreze harul lui Dumnezeu, cred că ăsta ar fi fost testamentul Sfântului, diata lui pentru noi…

Un prieten teolog îmi spunea într-o discuţie: „cine se împrieteneşte cu Sfântul Nectarie e un binecuvântat…” şi cred că avea mare dreptate. Acesta ar trebui să fie rezultatul celor opt zile petrecute cu Sfântul Nectarie… să devenim prietenii şi, dacă se poate, următorii lui…