Ortodoxia
Mihai Eminescu
Editura Eikon, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Înregimentarea de către posteritate a marilor ei precursori este un fenomen trist, dar detectabil uşor în cultura unui popor. Nici Mihai Eminescu n-a scăpat acestei militarizări – vezi manualele perioadei comuniste. La prima vedere, prezentul volum ar încerca aceeaşi anexare, însă nimic mai injust. În prefaţă, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu propune o regândire şi o reală considerare a ortodoxiei marelui poet, justificând cu publicistica pe această temă.

Cartea are meritul de a-l lăsa pe Eminescu cel de acasă (bântuit adesea de pesimismul romantic şi de un budism turnat diferit într-o strălucită minte creatoare) şi de a-l prezenta pe redactorul-şef de la Timpul, care se lupta înverşunat cu politicile de catolicizare austro-ungare de peste munţi, un Eminescu precaut care-i striga lui Ion C. Brătianu cu privire la toleranţa extremă a acestuia vizavi de înfiinţarea Mitropoliei catolice de Bucureşti (1883): „Bagă de seamă, faci jocul Austriei”. Pentru ilustrul gazetar, adevărul este clar: „Popor ortodox în puterea cuvântului, noi nu voim să ştim nici de cezarism, nici de cezaro-papismul muscălesc”.

Altădată, argumentând toleranţa la români, încheia avocăţesc: „toate acestea dovedesc că n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă”. Ceea ce nu-l împiedică să nu critice relaxat formalismul religios: „La întrebarea ce şi-o pune domnul David Stauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai suntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăugăm: fosta-am vreodată creştini?”.

Formaţia spirituală delicată a poetului îi permite reflecţii originale: „În fiecare rugăciune e un fel de formulare temporară a mizeriei acestei lumi şi o încercare de ocolire a necesităţii cauzale… Doamne, arată că nu e posibil să, Doamne fă imposibilul posibil”. Atent la degradarea timpului istoric, Eminescu scrie într-un articol dintre celebrele sale caiete (peste 25.000 de pagini): „Cel mai strălucitor dintre fluxurile timpului nostru orientat în sens material rămâne totuşi banul. Iar strângerea lui masivă şi cât mai fără trudă cu putinţă îl reprezintă pe diavol”. Virgil Cândea arăta că opera Sfântului Nicodim Aghioritul a fost cunoscută şi însuşită de către marele poet prin traducerile lui Paisie Velicicovschi. Totodată, manuscrisele sale arată că în timpul studiilor vieneze poetul a citit dogmatica lui I. Kuhn, Fr. X. Dieringer, dar şi pe Hegel şi Bruno Bauer. Încă o dovadă a enciclopedismului clasic, orice ar spune hiper-specializaţii oameni recenţi.

În ochii mari ai geniului român, figura Răstignitului ia valenţe titanice, Eminescu văzându-L pe Hristos drept „reprezintantele libertăţii, martirul omenimei lănţuite”. Relatând epicul sărbătorii de la Putna în memoria lui Ştefan cel Mare (1871), din al cărei comitet de organizare a făcut parte, Mihai Eminescu arăta: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului”.

Departe de a idolatriza figura marelui poet – nici lui nu i-ar fi plăcut logoreea academică de astăzi a doctorilor în eminescologie – probăm că astăzi n-a înţeles pictura bizantină, cu „chipuri de mumii” acuzând-o de manierism, într-un veac în care hora mânăstirilor moldoveneşti nu lăsa indiferent nici un călător „evropenesc”.

Mihai Eminescu rămâne necondiţionat reprezentantul frumosului românesc, ctitorul unei estetici originale, al unei lirici profunde şi al unei metafizici robuste. La scepticismul din „Împărat şi proletar” va răspunde, peste ani, prin originalele poezii „Învierea”, „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”. Cartea rezervă şi câteva aforisme: „Moara de vânt, o cruce pe care o mişcă vântul”, „Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă mic reprezentant al universului”.

Un volum necesar, în care fondatorul limbii române literare învaţă „intelighenţia” de astăzi să-şi ducă mâna la frunte…

[ COMANDA ONLINE ]

Moştenirea creştină a Europei
Alexandru Paleologu
Ed. Eikon, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Deschidem anul cu o invitaţiei la o lectură selectă şi necesară, mai ales în contextul actual al votării Constituţiei Europene, când se vrea ştergerea originii creştine a civilizaţiei bătrânului continent*. Prezenta carte adună câteva interviuri date cu sinceritate şi bonomie de către Alexandru Paleologu, un Sir al culturii româneşti.

Înţeleptul cetăţii descinde cu nostalgie în primii ani ai tinereţii, când a cunoscut un Dumitru Stăniloae care-şi certa cu autoritate enoriaşii gălăgioşi de la Biserica Popa Rusu, „invitându-i să asculte slujba, cu atenţie la text. E uimitor cum atâţia credincioşi se mulţumesc cu actele exterioare ale devoţiunii, dar nu îşi schimbă comportarea, în fapt doar aparent creştinească”. A urmat „o extraordinară predică despre ce înseamnă a-ţi lua crucea şi a-L urma pe Hristos”, cu un efect pe termen lung: „Părintele Stăniloae mi-a luat atunci solzii de pe ochi”.

Cât despre Nicolae Steinhardt, amintirea a rămas la fel de vie: „Steinhardt mă dă literalmente gata cu nemaipomenita lui capacitate de informaţie. Ştie tot, e la curent cu tot. Nu pot pricepe când are timp şi de unde face rost”.

Alexandru Paleologu are o reală optică a amănuntului: cel mai important lucru din viaţă este detectarea semnelor lui Dumnezeu în lume. Este greu, mai ales dacă n-ai simţul necesar, pentru că „Dumnezeu e imperceptibil, iar diavolul se manifestă grosolan”. Iar cei ce n-au simţul divinului şi simţul cosmicului sunt infirmi sufleteşte.
În dispută cu Nicolae Manolescu, care crede că Ortodoxia nu este europeană, interlocutorul invită la francheţe: „Dar ce este? Cum să nu fie? Nici catolicismul nu se poate concepe decât în structura iniţială, care era ortodoxă şi catolică!”. De aici începe pledoaria doctă şi elegantă a trecutului creştin european, căci „există o tendinţă, e clar asta, de a distruge în Europa moştenirea creştină”. Pentru început, o remarcă: „Dintre toate religiile, creştinismul are cea mai mare fluiditate, cea mai mare cuprindere a realului imediat şi uman”. Iar „Europa e un cadou făcut omenirii de către creştinism în integralitatea lui, cu cele două versante: ortodoxia şi catolicismul”, văzute drept „variantele stilistice ale civilizaţiei creştine”. La Paleologu, adevărurile grave sunt spuse jovial: „a fi anticreştin este o atitudine antieuropeană”.

Omul de cultură integral vede clar fenomenul românesc şi ia atitudine: „Că noi, ortodocşii, am fi leneşi, cum ne spun nişte activişti protestanţi, care au etica muncii drept unic criteriu – e un prost criteriu – e o acuză ce demonstrează o optică greşită. La noi se manifestă o conştiinţă a relativităţii şi caducităţii actului exterior. Sunt şi la noi înfăptuiri”. Şi continuă: „noi nu suntem balcanici, pentru că suntem nord-danubieni”. În ce priveşte prejudecata antislavă de la noi, e uneori nedreaptă: „slavona nu e cu nimic inferioară în plan cultural latinei sau altor limbi liturgice. Pentru că nu toate limbile de mare cultură sunt limbi liturgice”. Totodată, se înfierează kitsch-ul bisericesc, dar şi ideile împrumutate, cum ar fi aceea a catedralei neamului: „Ştefan cel Mare putea să facă o catedrală la Suceava sau altundeva. Dar n-a făcut-o. Pentru că în gândirea noastră spaţială nu există ideea de catedrală”. O realitate contemporană tristă este şi „ignorarea scandaloasă” a Filocaliei de către intelectualitatea română.

Mărturisind aderarea la modelul lui Don Quijote, dar şi imitaţia lui Caragiale, cărturarul octogenar arată că „sunt bune şi astea, dar modelul absolut salvator şi indispensabil pentru o lume civilizată europeană şi de pretutindeni este modelul lui Iisus Hristos!”.

* Recenzia de faţă a fost scrisă începutul anului 2004.

[ COMANDA ONLINE ]

Idol sau icoană?
Monah Savatie Baştovoi,
Editura Marineasa, 2000

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Monahul Savatie are darul de a te confisca până la terminarea pe loc a cărţilor lui. Subtitlul – „Elemente de teoria icoanei” – nu complică discursul, căci limbajul este cât se poate de clar şi de simplu. Epicul sinuos al icoanei este turnat într-un ghid practic de înţelegere a aspectelor teologice şi estetice ale iconografiei bizantine.

Încă de la începutul autorul preia provocarea din titlu şi răspunde răspicat, având în spate mărturiile martirilor iconoduli: „A refuza posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în icoane înseamnă a tăgădui întruparea lui Hristos”. Dublat de un spirit critic onest, monahul arată resorturile interne ale luptei imperiale din secolul VIII împotriva icoanei:
1. icoanele luau locul naşilor la botez;
2. unii preoţi puneau părticele de icoană în Sfintele Daruri.
3. în Alexandria se „defila” pe străzi în haine împodobite cu imagini sfinte.

Toate aceste mostre de magie, străine de duhul creştin, au declanşat iconoclasmul, biruit definitiv în anul 843, Duminica întâi a Postului Mare comemorând această biruinţă a Ortodoxiei.

Închinând artei paleocreştine un amănunţit studiu, autorul arată noutatea estetică a primelor reprezentări creştine din catacombe: „arta creştină renunţă la dulcegăria şi sentimentalismul greco-roman, preferând un stil sobru şi esenţializat, conform trăirii şi învăţăturii evanghelice”.

Totodată, cartea conţine şi o importantă colecţie de fotografii reprezentând primele simboluri creştine. Încercând o explicaţie a relativei întârzieri a reprezentării Răstignirii, autorul arată: „semnificaţia ruşinoasă a Crucii încă mai era vie în amintirea poporului şi de aceea creştinii, pentru a evita sminteala, nu puteau să înfăţişeze Răstignirea în toată goliciunea ei, fiind înlocuită de o cruce simplă. Cu trimitere directă la Taina Euharistiei e înfăţişarea Mântuitorului în chip de pelican (legenda spune că pelicanul îşi ciupeşte pieptul hrănindu-şi puii cu propriul sânge pentru a-i salva de muşcătura şarpelui). Reprezentările figurate ale lui Hristos erau prezente, atenţie, încă de pe timpul Lui! Eusebiu de Cezareea relatează despre existenţa a două statui ale lui Hristos în oraşele Paneada ( în casa Veronicăi, femeia vindecată de curgerea sângelui) şi Cezareea lui Filip, distruse în timpul prigoanei împăratului Iulian Apostatul.

Cel mai valoros studiul al cărţii îl constituie paralela dintre icoană şi tabloul religios renascentist, când „iconografia este înlocuită cu desăvârşire de pictură, iar Madonele pictoriulor sunt femeile frumoase din a treia pătură” (N. M. Tarabukin). Autorul remarcă rolul Troiţei lui Rubliov, pictorul – sfânt din secolul XV, în naşterea artei moderne, prin anularea perspectivei şi a rotunjimilor dulcege, „ceea ce nu e numaidecât o laudă adusă icoanei, ci mai degrabă o dovadă a puterii ei dumnezeieşti de comunicare”.

În final, o critică justă la adresa subproducţiei „Ultimele ispite ale lui Hristos” a tandemului Kazantzakis-Scorsese.

A doua venire a lui Hristos – o viziune ortodoxă
T.L. Frazier
Editura Egumeniţa, 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Teolog american, autorul duce o muncă susţinută de popularizare a Ortodoxiei în America de Nord. Prezentul volum pisează mărunt ceea ce autorul numeşte „mania milenaristă”. După lecturare ai impresia unui enorm lan creştin împuns la fiecare palmă cu câte o sperietoare apocaliptică. Gustul amar este lăsat, ca de atâtea ori, de comoditatea cu care astăzi se vorbeşte despre cel mai important eveniment al istoriei: moartea ei. „Negustorii de mărunţişuri profetice alunecă adesea înspre senzaţional pentru a-şi păstra audienţa, pentru a exploata teama şi curiozitatea faţă de viitor a oamenilor” (p. 13).

Instinctiv, fiecare dintre noi şi-ar dori un airbag în cazul coliziunii cu ziua Z, ultima. Adevărul este că niciun guru specializat în predicţii nu ne poate oferi şi siguranţa trecerii cu bine a ei. Din acest punct de vedere, aceşti harismatici văzători-înainte nu fac decât lirism, putând fi pe bună dreptate consideraţi şarlatani, corupători. Cartea este plină cu figurile unor mari escroci religioşi, autorul neuitând să enumere şi producţiile Hollywood-ului care pedalează pe apocaliptic. Prezicerea viitorului, imposibil de fundat raţional, este cea mai gustată ficţiune din istoria umanităţii. Pe ea s-au clădit cariere, averi, minciuni savante. În modernitate neo-protestanţii au devenit noii experţi în viitor. Autorul se amuză pe seama cifrelor, a îngâmfării şi a siguranţei cu care este enunţată A Doua Venire a lui Hristos.

De această dată, noii apostoli ai extincţiei au împrumutat o erezie veche. Hristos va veni a doua oară şi va domni pe pământ o mie de ani (milenarismul). Populist prin satisfacerea unei necesităţi constante a unei omeniri nedreptăţite, milenarismul aduce cu el dreptatea, prosperitatea şi liniştea universală. Este milenarismul apogeul creştinismului? Este, oare, obligatorie, trecerea şi prin acest interval (încă imperfect) spre perfecţiunea apropiatei Împărăţii veşnice? Cartea demontează punct cu punct greşeala milenaristă. Colportorii ei au ajuns la o perfecţiune de detaliu asupra a ceea ce ni se va întâmpla. Pe de altă parte, pentru a prevesti această nouă epocă de aur, milenariştii sunt împinşi indirect în a prevesti Apocalipsa.

Aici lucrurile stau de-a dreptul scandalos. Logica simplă numără încă două veniri a lui Hristos: una pre-milenaristă, în secret (p. 265), alta pe norii slavei, a treia şi ultima, de la sfârşitul timpurilor. Toate catastrofele mondiale sunt trecute prin mania predicţiei şi servite ca atare. Încet, încet, ultima carte a Bibliei, interzisă pe bună dreptate de Bisericile Ortodoxă şi Catolică spre interpretare, se transformă, prin indicaţiile miilor de detectivi biblici, într-una de politică şi magie istoriografică. Predicţia cu privire la Ziua de Apoi este o păcăleală care a ţinut mereu, dar cu intermitenţe. Din motive deontologice, profeţii au dat vina ba pe eşuarea ei, ba pe mila şi răzgândirea Domnului.

În mod uimitor, dar real şi nu fără o logică, milenariştii (neo-protestanţi) sprijină statul Israel (pp. 124-133), cu bani, cu imagine şi consiliere. De ce? Pentru a grăbi Apocalipsa, deci şi a lor eră de o mie de ani, sioniştii creştini trebuind să contribuie la prosperitatea, consolidarea şi expansiunea tânărului stat Israel, reînfiinţat în 1948. Atenţie la teoria psihanalistului Charles Strozier: „Din Antichitate, continuă argumentaţia, evreii au fost în centrul atenţiei lui Dumnezeu, iar era Bisericii este doar o întrerupere, o parenthesis în planul lui Dumnezeu, ca urmare a respingerii lui Mesia de către Israel. Într-un fel, Biserica este un soi de Plan B dumnezeiesc…” (p. 131). Autorul explică şi mai bine: „Obsesia dispensaţionaliştilor despre Israelul naţional vine din negarea faptului că Biserica este Israelul spiritual. Într-un fel, Israelul ia locul Bisericii. (De aici indiferenţa lor faţă de Biserică în Ţara Sfântă, spre deosebire de idealizarea evreilor în Ţara Sfântă)” (p. 132).

Talibani ai Apocalipsei au fost mereu şi pretutindeni, deci şi în Biserica Ortodoxă. Aici montarea unei fortăreţe pro-Apocalipsă este la îndemâna oricui a visat peste noapte un înger sau „pe Domnul”. Este de ajuns să ieşi pe uliţa satului şi să convingi că a venit sfârşitul lumii: te vei umple de consideraţie şi de audienţă. Mai nou, dacă ai o oarecare tangenţă cu scrisul, publici o broşură cu ce va veni pe capul neamului, o distribui la un preţ bun şi devii cunoscut şi căutat. Autorul profesează un anti-fatalism ortodox echilibrat, discret şi argumentat: Satana deja a fost prins, legat şi aruncat în adâncuri (prin Jertfa lui Hristos, p. 428), Împărăţia lui Dumnezeu a venit odată cu Hristos, după miile de ani diavolul va fi dezlegat din nou, dar pentru puţină vreme (timpul Antihristului). Hristos va veni cu putere, va învinge pe diavol, apoi va judeca neamurile după dreptate. Aceasta este o cronologie relativă, autorul ţinând să menţioneze că milenariştii îşi încep greşeala tocmai din mania cronologiei cu orice preţ, neţinând seama că ultima carte a Scripturii este o culegere de vedenii deloc consecutive! (p. 438).

Cartea se încheie cu o remarcă destul de pertinentă: banalizarea prin repetiţie a discuţiilor despre Apocalipsă şi a calculelor cu privire la ea tind să minimalizeze trezvia proprie (p. 460)! Înţelepciune, deci, şi să luăm aminte!

[ COMANDA ONLINE ]

Ambigua
Sfântul Maxim Mărturisitorul
trad. şi aparat critic, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
E.I.B.M.B.O.R., 2006

Recenzie de Octavian Dărmănescu

La a doua ediţie în limba română, „Ambigua (Despre diferite locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie şi Grigorie)” este o lucrare de anvergură. Sfântul Maxim zis Mărturisitorul (sec. V-VI) face teologie apoi o apără cu trupul, cu viaţa sa. Teologia acestui sfânt mărturisitor ia adesea chipul unui prunc pe care cerul i l-a dat şi pentru care simte o nevoie aproape fizică de a-l apăra contra răutăţilor. Aristotelic, Sfântul Maxim simte în opera strămoşului său platonician Origen o ameninţare continuă la adresa dogmei creştine. De aceea se ţine cu dinţii de viaţa aceasta terestră, pentru a-l combate cât mai mult şi mai bine.

Din panoplia de erezii fanteziste ale absolutului pe atunci Origen, Sfântul Maxim o alege pe una dintre cele mai grele, o ia, o dezbracă şi-i arată-n public neruşinarea. Acela învăţa că sufletele sunt spirite răcite în dragostea de Dumnezeu, că sunt preexistente trupurilor în care sunt alungate. Traducătorul în prefaţă: „Acestui du-te vino etern, în sus şi în jos, al spiritelor, în trepte mereu schimbate, acestui carusel fără sfârşit şi fără sens, niciodată lipsit de speranţă, dar niciodată cu speranţa deplin satisfăcută, în care nu există adevărate identităţi personale, Sfântul Maxim îi opune eterna odihnă mobilă în dragostea şi contemplarea lui Dumnezeu, Cel cu adevărat infinit, a persoanelor etern conştiente de identitatea lor, în fericirea fără sfârşit a comuniunii cu Dumnezeu, Cel prin Treime în eternă comuniune, la care au ajuns urcând din starea lor începătoare printr-o mişcare sădită în ele de Dumnezeu, Care vrea să-Şi extindă comuniunea şi cu alte fiinţe” (p. 28).

De ce comentar la Dionisie şi Grigorie într-o lucrare predilect îndreptată împotriva lui Origen? Pentru că la ei găseşte argumente pentru teoria creştină a mişcării. Încă o dată, traducătorul: „La Sfântul Maxim mişcarea are un rol creator principal şi aduce la odihna cu adevărat eternă, într-o viaţă nesfârşită, care nu a fost înainte şi din care nu se mai poate cădea, pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu cel tripersonal, fiind infinită, nu produce plictiseală” (p. 39). Sfântul Maxim profesează un personalism patristic aristocrat. Opus cvasi-pesimismului generat de panteismul origenist, optimismul maximian vizavi de persoana umană trădează duhul Părinţilor în care sfântul scriitor a respirat. Lumea e de mântuit, deci poate fi mântuită. Textul maximian este, la un moment dat, dens, dar nu greoi; el scrie despre iubire, pe care o experiază mai înainte. Această densitate, de altfel, este doar percepţia noastră, a cititorilor de azi răciţi de tot. Sfântul Maxim face dogmatică pură, el se plimbă uşor pe nişte înălţimi pe care unii ar face doar echilibristică. Stilul concis, exact, matematic al dogmaticii lasă perplex ev postmodern care se crede suficient sieşi şi care nu poate înţelege cum de ajunseseră alţii, cu mult înaintea lui, la asemenea înălţimi.

Sfântul Maxim are un simţ extraordinar al proporţiilor, al mişcării şi al sensului, ai spune că el vede permanent cele ce ochiul comun nu poate percepe. Iată tâlcuirea la cuvintele Areopagitului „Cuvântul se îngroaşă”: „Sau pentru că, ascunzându-Se pe Sine pentru noi în chip negrăit în raţiunile lucrurilor, Se face cunoscut în chip proporţional prin fiecare dintre cele văzute ca prin nişte semne scrise, întreg, deodată, în toate atotdeplin şi întreg în fiecare şi nemicşorat” (p. 369). El nu este numai pragmatic teologic, ci reuşeşte să imprime textului şi o minunată limbă patristică, calofilă. Iată un text din „Tâlcuirea duhovnicească a urcării lui Moise pe munte”: „Şi modelându-se frumos după Acela, ca o scrisoare care păstrează imitaţia arhetipului, coboară de pe munte arătând, însemnat pe faţa sa, şi celorlalţi semeni harul slavei de care s-a împărtăşit, oferindu-se şi înfăţişându-se cu îmbelşugare ca unul ce s-a întipărit de chipul dumnezeiesc” (p. 175).

O carte document despre înălţimea la care creştinii primelor secole îl vedeau pe om, o carte despre verticala pe care ar trebui să ne-o asumăm şi pentru care suntem chemaţi.

[ COMANDA ONLINE ]

Scrieri filocalice uitate
traducere şi studii, diac. Ioan I. Ică jr
Editura Deisis, 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezentul volum cuprinde câteva bijuterii patristice uitate de vreme sau pur şi simplu recent descoperite.

Canonizat în 1983, Cuviosul Ioan Carpathiul, nevoitor în insula egeeană Karpathos în secolele V-VI, prezintă un discurs nu atât bizantin mistic consacrat, cât unul preponderent egiptean, sau, dacă vreţi, palestinian. Arhaică, domoală, pedagogia carpathiană glosează pe mai multe teme. Iată un exemplu de sistematizare, în tradiţia unui Evagrie din Pont: „Dacă nimic din cele ce sunt nu se opune prin fire lui însuşi, iar răutatea se combate pe ea însăşi, de aici urmează că răul nu are o existenţă în sine (nu este enipostatic)” (p. 15). Sau o posibilă definiţie a credinţei: „Credinţa este o convingere interioară a celui ce crede faţă de cel în care crede sau, altfel, credinţa e o convingere lipsită de curiozitate a celui ce crede în ceea ce crede, mai bună decât o dovadă” (p. 24).

Contestată de anumiţi teologi (vezi p. 58), frumuseţea „Cuvântului la sfânta Schimbare la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos” a Cuviosului Grigorie Sinaitul este evidentă pentru traducătorul român, care, în cuvântul introductiv, arată: „Text mistagogic de o rară forţă şi complexitate, el are meritul peren de a ne reaminti centralitatea şi vocaţia taborică a întregii teologii, filozofii şi culturi autentic ortodoxe din toate timpurile”. Într-adevăr, apostolul isihasmului scrie cu un realism duhovnicesc palpabil la prima lecturare: „Căci atunci când mintea e înghiţită de acea lumină negrăită şi ajunge în afara celor ce sunt, desfiinţează simţirea oricăror relaţii şi întunecă înseşi simţurile cu lumina acelei puteri; sau, invers, desface prin lumină mintea de simţuri şi simţurile de relaţii şi o face posedată de erosul divin, îndepărtând tot ataşamentul pe care-l are mintea prin simţuri faţă de cele sensibile” (p. 75).

Volumul prezintă şi o lucrare inedită a Cuviosului mai sus menţionat: „Despre cele patru ierarhii”, depistată în 1892 de către bizantinologul veneţian Antonio Rigo.

Laic toată viaţa, Sfântul Nicolae Cabasila, canonizat în 1983, rămâne un reper nu numai pentru creştinii de acum şapte sute de ani, ci şi pentru noi, cei de astăzi. Teologia lui trădează un mare mistic. Prezentul volum oferă câteva cuvinte la vedeniile proorocului Iezechiel, văzute drept „icoane ale venirii Mântuitorului” (p. 131). Iată un exemplu de exegeză profetică: „cele patru fiinţe vii sunt vestitorii Economiei (apostolii) care au străbătut lumea toată propovăduindu-L pe Hristos atât ca om –, cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu – şi împărat nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur –, precum şi curăţindu-i pe oameni cu Sângele Său – a cărui prefigurare era faţa de viţel” (p. 135).

Aparţinând Sfântului Marcu (Eugenicul) al Efesului, anti-latin şi anti-unionist (sec. XV), exegeza la formula rugăciunii inimii, atunci când a apărut pe teritoriul catolic, în „Filocalia” de la Veneţia (1782), a apărut sub anonimat, pentru că universitarii din Padova aveau toate motivele să treacă în titlu „Cuvânt minunat al unui sfânt anonim despre cuvintele dumnezeieştii rugăciuni…”. Traducătorul român arată că autorul a inventariat rugăciunea în trei registre: biblic, dogmatic şi economic. „Aşa ne-au fost predate aceste dumnezeieşti cuvinte, care ar putea fi pe drept cuvânt numite stâlp deopotrivă al rugăciunii şi al ortodoxiei. Ele singure le sunt de ajuns celor ce au atins măsura deplinătăţii lui Hristos (…)”. Pentru autor, numele de ”Iisus” este un „preadulce apelativ” (p. 182).

Un al doilea text eugenic cuprins în această culegere constă în „Capitole silogistice împotriva ereziei akindyniştilor şi a latinilor despre fiinţa, energiile, lumina şi harismele dumnezeieşti”. Acest text propagă o dogmatică elementară, care, însă, scăpa adepţilor lui Achindin, care nu făceau distincţia între fiinţă şi energie. Sfântul explică: „Dacă fiinţa lui Dumnezeu nu se spune la plural, fiindcă una e fiinţa Lui, dar energia se spune cu privire la lucruri multe şi diferite, căci energiile Lui sunt multe, de aici urmează că altceva e fiinţa Lui şi altceva energia Lui” (p. 192).

[ COMANDA ONLINE ]

Homo americanus – o radiografie ortodoxă
Preot Gheorghe Calciu
Editura Christiana, 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

America s-a banalizat prin repetiţie. Este o regulă terestră valabilă în orice moment istoric. Prezentul volum este o radiografie delicată a societăţii americane făcută de către un preot care încă din 1985 urmăreşte fenomenul american chiar la el acasă. Părintele Gheorghe Calciu arată că greşeala americanilor este una ontologică, de rasă. Iată mărturia unei fiice duhovniceşti de acolo: „Americanii, spune părintele, sunt peste măsură de mândri; ei sunt obişnuiţi cu puterea, cu forţa lor, iar conceptele de umilinţă şi de pocăinţă nu le sunt prea familiare, nici măcar printre creştinii conservatori. Or, cu timpul, am ajuns să văd că aceste concepte reprezintă chiar inima Evangheliei: ele constituie cel mai consistent mesaj al lui Iisus. Dar noi trecem cu uşurinţă peste aceste concepte, cam grăbiţi în încredinţarea noastră că Dumnezeu ne iubeşte. (…) Nu găseşti multe Biserici care să predice asta astăzi, fie ele conservatoare sau liberare” (p. 146).

Cartea nu se ţine de titlu şi divaghează constant, însă cele câteva eseuri despre americanizare sunt pline. Produsul brut al societăţii americane este aşa numitul homo americanus. Acesta este exportul predilect al americanilor, livrat împreună cu stilul de viaţă american. Ca de obicei, părintele cade în politichie, dar numai pentru a ne lărgi percepţia asupra resorturilor invizibile care ne mână viaţa terestră. Condamnarea la americanizare pare a nu avea dreptul la recurs, mai ales că este îmbietoare. Însă părintele răspunde cu armele sale: „Ortodoxia este de două ori duşmanul de moarte al establishment-ului: mai întâi, pe plan mistic, pentru spiritualitatea ei şi pentru puterea rugăciunii, datorate duhului apostolic din mănăstiri, teren în care satana şi acţiunea sa unificatoare, sub conducerea lui Antrihrist,este adânc subminată; în al doilea rând, pentru că ea nu are internaţionalismul catolic, învăţând că ne vom prezenta la Judecata Finală fiecare în rândul cetei sale (I Cor. 15, 22-23). Această credinţă dă naţiunilor o justificare mistică şi nezdruncinată: ideea de demnitate şi de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu a fiecărui neam pentru modul în care şi-a îndeplinit misiunea sacră şi comună tuturor membrilor săi pe acest pământ, care este singurul spaţiu de lucrare a mântuirii” (p. 35).

Şi totuşi, se pare că rezistenţele la globalizare încep să pocnească sacadat, una câte una. Americanizarea ne paşte bucuros. Tirania modelului unic stă palmată, nu se dă încă pe faţă, nu este altceva decât un comunism consumist, deci cu faţă umană. Modelul unic este America federală. Autorul contabilizează atentatele din şcolile americane provocate de minori, numindu-şi capitolul „Demonizarea Americii”. Iată o constatare a fiicei lui Billy Graham, Jane Clayson, despre violenţa din şcolile americane: „Cred că Dumnezeu a fost foarte întristat de ceea ce s-a petrecut, aşa cum suntem şi noi; dar, de ani de zile, noi tot Îl somăm pe Dumnezeu să plece din şcolile noastre, să plece din guvernul nostru, să plece din viaţa noastră. Or, ca un gentleman ce este, El S-a retras ca atare. Cum să ne mai aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea binecuvântarea şi protecţia Lui, câtă vreme noi Îi tot cerem să ne lase în pace?” (p. 36). Volumul consemnează şi trecerea însemnată a evreilor americani la Ortodoxie. Acest fenomen este datorat nu numai mediatizării crescânde a Ortodoxiei în Statele Unite, ci şi, în mare măsură, spiritului căutător al aderenţilor pe calea adevărului.

Federalismul american are la bază convenţii oculte, deconspirate harnic de către autor, întru dumirirea lectorului. Un „founding father” anti-Hristos, Thomas Jefferson, al treilea preşedinte american, scrie o viaţă a lui Isus din Nazaret, eretică: „El exclude orice fenomen supranatural din Evanghelii: minunile, vindecările, învierile din morţi, cea mai mică aluzie la faptul că Isus ar fi fost Dumnezeu, sau că între El şi Dumnezeu ar fi fost vreo relaţie specială, inclusiv Naşterea din Fecioară şi Învierea din morţi” (p. 17). Îngrijită de Răzvan Codrescu, această ediţie (a doua) beneficiază de o prefaţă lămuritoare a aceluiaşi: „Într-un fel, homo americanus, aşa cum se află radiografiat aici, este omul recent al Părintelui Calciu (ca să evoc o sintagmă pe care d-l H.-R. Patapievici a făcut-o celebră peste noapte, într-o carte nu mai puţin radicală, în sistemul ei de referinţă, decât cea de faţă). În registre diferite, este vorba, aici şi acolo, de acelaşi tip uman, de acelaşi faliment al modernităţii, de acelaşi recurs soteriologic la soluţia creştină. Definiţia omului recent i se aplică întocmai lui homo americanus (care nu este, în fond, decât omul recent investigat la sursa lui, în mod mai amplu şi mai concret, din perspectiva şi cu experienţa istorică a altei generaţii)” (p. 11).

Trepte pe calea vieţii. O viziune ortodoxă asupra bioeticii
John şi Lyn Breck
Editura Sophia, 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezentul volum subsumează câteva variaţiuni pe tema bioeticii, temă apărută în priorităţile moraliştilor încă de acum două decenii. Spunem variaţiuni pe aceeaşi temă, deoarece, în această ştiinţă, nouă în fiecare zi, poziţia creştină, ortodoxă în cazul nostru, a fost statutată de mult timp. Soţii Breck, nume de neocolit în economia problemei, îşi subintitulează cartea „o viziune ortodoxă asupra bioeticii”. Discursul este pedagogic, didacticist uneori, patristic. Duhul Părinţilor străbate tot volumul. Încă de la început se face apel, în tratarea bioetică, la „dobândirea minţii Bisericii” (p. 16). Această „minte eclezială” de dezbatere a problemelor cu care se confruntă bioetica nu se poate baza decât pe dogma limpede a Sfintei Treimi.

Dumnezeu este persoană, deci omul, chiar dacă are o zi sau o sută de ani, nu ar putea fi altceva decât persoană. „Ne recreăm după un chip care reflectă atât trufie, cât şi deznădejde. Trufie, datorită convingerii noastre că noi suntem stăpâni pe viaţa noastră, şi nu Dumnezeu, şi că, prin urmare, suntem îndreptăţiţi să ne remodelăm în funcţie de cele mai plăcute închipuiri. Deznădejde, în măsura în care căutarea în care căutarea unei sănătăţi perfecte, a unei vieţi mai lungi, a unei puteri fizice mai mari şi a unui nivel superior de inteligenţă izvorăşte din groaza chinuitoare de moarte şi distrugere” (p. 31).

Steagul alb al celor care se joacă cu mânia lui Dumnezeu este salvarea persoanei umane. Culmea, chiar demnitatea persoanei umane este pusă în joc. „Mii de embrioni umani sunt creaţi în prezent pentru a fi distruşi. (…) Faptul că în numeroase cazuri celulele nediferenţiate adulte s-au dovedit la fel de eficiente ca omoloagele lor embrionare nu a vărsat prea multă cerneală” (p. 38). Utilitaristă, societatea postmodernă trece peste etică, ea vrea cu orice preţ rezultate.

Utilizarea celulelor stem embrionare este pur şi simplu utilitaristă, criminală, fără a se ţine cont că fiecare dintre ele reprezintă un om, o viaţă, o persoană, un destin. Embrionii sunt manipulaţi industrial, genele se programează vârtos de frica vreunei boli. Iată însă temerea profesorului McKibben: „ademeniţi de perspectiva conceperii unor copii mai buni, ne situăm în pragul schimbării definitive a ceea ce înseamnă a fi om” (p. 109). Ne jucăm cu focul pentru că ne place. Există în acest moment, la nivel mondial, o importantă comunitate de instituţii care a pus stăpânire pe izvoarele vieţii, mii de cercetători denaturându-le, coreupându-le, trăgându-le spre interesele lor. În mare parte, chestiunile bioeticii ţin mai mult de un bun simţ uman, umanist, decât de un imperativ creştin. Creştinismul, care a valorizat întotdeauna persoana umană şi implicit demnitatea ei, nu face decât să le reamintească doctorilor că viaţa, care este la îndemâna lor, este una arendată de sus, de la Dumnezeu, deci nu este nici a lor, nici a pacienţilor.

Un capitol aparte îl reprezintă tema căsătoriei astăzi. Sexualitatea a fost reconceptualizată, i s-a dat o tendinţă instinctuală, a fost pervertită: „Aceasta este realitatea contemporană: cupluri care convieţuiesc în ceea ce obişnuiam să numim concubinaj; adolescenţi angajaţi în activităţi sexuale pe care părinţii lor de-abia au vocabularul necesar să le descrie; divorţul în serie privit din ce în ce mai mult ca un aspect normal al societăţii noastre (…). Aşa cum sublinia şi Părintele Thomas Hopko, sexualitatea şi sexul reprezintă, fără îndoială, chestiunea teologică şi pastorală capitală a zilei de astăzi” (p. 54). Autorul, preot ortodox, enumără atributele căsătoriei creştine, modelul unei căsătorii reuşite şi plăcute lui Dumnezeu: monogamă, heterosexuală, binecuvântată, conjugală (p. 75).

Cartea tratează cu destulă pertinenţă în problema „dependenţelor”. Viciile sunt boli care se întreţin; la rându-le, ele trebuie tratate. Este regula de bază a unei dependenţe asumate, tratarea ei, recuperarea. Autoarea descrie „dependenţa religioasă”, prin care înţelege fanatismul religios: „În ultimul stadiu al dependenţei religioase, obsesia conduce la dereglări psihice, la pierderi financiare (datorate generozităţii exagerate faţă de cauzele religioase) şi la decizii care distrug viaţa familiei şi îi periclitează bunăstarea” (p. 190).

Problema eutanasiei încheie precar prezentul volum. Autorii se limitează doar în a da sfaturi; atât celor care sunt în viaţă, cât şi celor care s-au hotărât să plece de capul lor din ea.

[ COMANDA ONLINE ]

Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare
Pr. Arsenie Vliangoftis,
Editura Evanghelismos, 2006

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezentul volum contabilizează câteva dintre strâmbătăţile organizate numite îndeobşte erezii. Însuşi termenul de erezie este astăzi, în era fragmentului, relativizat. Postmodernismul, prin a lui gândire slabă, proclamă domnia puţinului asupra multului, a părţii asupra întregului. Şi cum ereziile sunt triburi precare faţă de cetăţile falnice ale marilor religii, postmodernistul va prefera principial o ideologie prefabricată unei dogmatici imuabile, tradiţionale şi clare.

Autorul începe cu o problemă rezolvată de mult timp, dar care şi astăzi aduce greutăţi: „În Tradiţia ortodoxă asceza este o metodă terapeutică, iar nu o tehnică” (p. 20). Rugăciunea lui Iisus este, deci, un mijloc, nu un scop. Există, însă, o întreagă ceată de alpinişti pseudo-mistici care folosesc pârghiile ascetice ale mai multor religii pentru a vizita cât mai multe înălţimi. Pe cât de cunoscută este confuzia dintre yoga şi isihie, pe atât de mult este practicată, totul întru performanţa de globe-trotteri ai lumilor invizibile. Autorul pune încă o dată lucrurile la punct: „În Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorâre a lui Dumnezeu cel iubitor către om” (p. 22). Era la modă teoria reîncarnării, este şi va fi – piaţa religioasă abundă în avataruri ieftine de asemenea tip. Numai că postulând existenţa extinsă în lumi succesive, minimalizezi până la relativizare valoarea moralei şi a sensului real al acestei lumi. Autorul foloseşte contraargumente clasice: 1. Adepţii teoriei nu pot să justifice lipsa amintirii presupuselor vieţi anterioare. 2. Cum mai poţi chema duhul mortului când el deja a migrat în alt trup? 3. Dacă s-ar muta în alte trupuri, ar exista o explozie demografică de nesuportat pentru Terra. Autorul reia tema yoga-isihasm. Meditaţia de tip yoga „este un scurt-circuit egocentric”(p.143), îl introduce pe individ într-o stare de autohipnoză, uneori frizând patologicul.

Ca orice grec, autorul, care ţine cu tot dinadinsul să avertizeze pe copertă că este „Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie”, este fatalist. Marile erezii ale post-modernităţii sunt tot cele de acum o jumătate de secol, dar care acum au crescut într-o progresie incredibilă. Scientologia, „cel mai izbitor caz de acţiuni criminale ale ereziilor totalitariste” (p. 34), doctrina New Age, care tinde spre „instaurarea unui guvern mondial, care, chipurile, va fi spre binele omenirii şi care va fi condus de aşteptatul mesia al Noii Ere a Vărsătorului” (p. 96). La pagina 101 discursul se ascute şi mai mult: „Neosatanismul este miezul sâmburelui Noii Ere”.

Demascarea planului secret (care încetează a mai fi secret din moment ce este demascat) continuă peste cincizeci de pagini, unde ni se propune un scenariu predictibil: religiile vor fi convocate sub steagul alb al păcii, vor fi topite într-o pastă amorfă din care noul olar va face noul idol. Se sugestionează chiar o „ieşire eroică” a ortodoxiei de la masa C.M.B. (p. 163), autorul respingând categoric expresia de „biserici surori”(p. 182).

Autorul, încă o dată grec, cade în cel mai falnic filetism, declarând că „În planul determinării conştiinţei naţionale şi religioase a cetăţeanului grec de mijloc, se poate spune că sensurile cuvintelor grec şi ortodox se identifică atât de mult, încât aproape că nu se poate concepe calitatea de grec fără cea de creştin ortodox, iar aceasta mai ales în diaspora” (p. 196). La final de volum, se întreabă: „Ar mai fi existat astăzi Ortodoxia, dacă Sfinţii ar fi aplicat atunci practica contemporană a dialogurilor intercreştine şi interreligioase? Oare nu îi interesa pe sfinţi binele omenirii, pacea ş.a.m.d.?” (p. 247). Pe această cale, mulţumim încă o dată poporului grec, care menţine aprinsă flacăra ortodoxiei în furtunile năprasnice ale acestui sfârşit de lume, sfârşit pe care numai el îl poate simţi cel mai bine!

[ COMANDA ONLINE ]