Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni
Cristian Şerban
Editura Apologet, 2006

Recenzie de Laurenţiu Dumitru

Cititorii de carte ortodoxă îl cunosc deja pe Cristian Şerban. El a debutat exploziv cu lucrarea „Internetul. Tinerii în faţa provocării”. Acum ne pune înainte o a doua carte, „Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni”. De fapt, autorul ne pune înaintea sufletului, însuşi sufletul său; spunem asta pentru că nicăieri nu poţi afla mai desluşit sufletul unui om, decât în paginile de jurnal. Aici, Cristian Şerban se descoperă pe sine aşa cum este el, necosmetizat, cu bune, cu rele, cu neputinţe şi izbânzi. Pe alocuri ai senzaţia că asişti la spovedania lui. E un risc, de bună seamă, dar totodată lucrarea sa e de mare folos duhovnicesc pentru tinerii vremurilor noastre, care trăiesc şi ei frământările lui.

Întoarcerea către Hristos a tinerilor iubitori de rock se face destul de greu, pentru că aceştia, în timp, puţin câte puţin, şi-au asimilat mentalitatea, filosofia rock, străină întru totul de duhul Bisericii. Frecventarea locurilor promiscue i-a familiarizat cu răul, cu păcatul. Mulţi dintre aceştia iau binele drept rău şi răul drept bine. Familiarizarea cu răul înseamnă obişnuinţa cu răul şi ştim că obişnuinţa este o a doua natură. Înclinarea spre păcat, spre trupesc, spre libertinaj sădesc în timp, în sufletul rockerului, ideea că viaţa în Hristos, credinţa în Dumnezeu e urâtă, fanatică, nesatisfăcătoare. Aici intervine Cristian Şerban cu mărturia vieţii lui. În „Între rock şi iubirea fără sfârşit. Confesiuni” autorul descoperă tinerilor, în cuvinte simple, dar pline de duh, că nu e deloc aşa, că Dumnezeu e dragoste, bucurie, pace, şi încă din belşug.

Convertiţii n-au fost niciodată tăcuţi, iar Cristian Şerban nu face excepţie. El ştie că poate păcătui prin tăcere. Simte că trebuie să dea mărturie despre modul providenţial în care Hristos a lucrat în viaţa lui.

Cristian Şerban s-a hotărât să lupte, să dezlege „piatra de moară” de la gâtul unora „dintre aceştia mici” ai lui Hristos şi implicit să întindă o mână celor ce se scufundă în apa tulbure a ambiguităţilor sensurilor vieţii fără Dumnezeu. O face delicat, tainic, vorbind nu despre greşelile altora, ci despre ale lui, pe care Domnul în bunătatea Sa le-a acoperit. Citiţi în tihnă şi meditaţi!

[ COMANDA ONLINE ]

Ostrovul. Acolo unde se termină filmul…
Pr. Constantin Necula, Maica Ecaterina Fermo, Romeo Petraşciuc
Editura Agnos, 2007

Recenzie de Laurenţiu Dumitru

În spaţiul ortodox se scriu rar cărţi despre filme. În 2001 criticul de film Elena Dulgheru, cunoscută şi pentru traducerile sale din teologia rusă, publică la Arca Învierii, “Tarkovski, filmul ca rugăciune”. Anul trecut apare la “Reîntregirea” cartea Diaconului Andrei Kuraev – “Filmul: Restartare prin teologie”. Răzleţ, la apariţia unor producţii cinematografice care meritau a fi vizionate sau osândite pe faţă, diverşi teologi au scris recenzii ori scurte articole.

Piaţa de carte ortodoxă se îmbogăţeşte de acum cu o nouă apariţie editorială, “Ostrovul. Acolo unde se termină filmul…”. Cartea cuprinde între coperţile sale discuţia din miez de noapte dintre Părintele Conf. Univ. Dr. Constantin Necula şi Maica Ecaterina (Fermo), discuţie moderată inspirat de editorul Romeo Petraşciuc.

“Ostrovul” e văzut ca “un film eveniment, eminamente ortodox” (CN), care se deosebeşte categoric de filmele cuminţi care vin doar cu “străvezimi de ortodoxie” (CN), “un film care dă un bobârnac zdravăn mofturilor noastre” (CN). Părintele C. Necula atrage atenţia că filmul “Ostrovul” dă un semnal bun pentru toţi cinefilii: “Sinaxarul nu s-a încheiat, e loc pentru toţi”.

Discuţia nu se rezumă doar la filmul “Ostrovul”, cei doi protagonişti ai discuţiei trec lejer de la una la alta, ca într-un dialog liber, vorbind despre filmul rusesc şi românesc, despre teatru bun ori filmul inspirat de Scripturi, despre C.S. Lewis şi “Cronicile din Narnia” etc.

Maica Ecaterina vorbeşte, printre altele, despre bântuirea actorilor de către personajele interpretate, pomenind de Oana Pellea, dar amintind şi de experienţa sa, povestită în “Talita kumi”, când a întâlnit pe stradă, oarecând, înainte de convertire, pe fostul iubit îngropat cu un an de zile înainte.

Sunt evocaţi în dialog şi mari actori ai scenei româneşti, dar şi necredincioşii care au dezbrăcat actul artistic de tot ce are el sacru. E amintit în treacăt şi actorul Dragoş Pîslaru (Păr. Valerian de la Frăsinei) şi rugăciunea lui cu lacrimi pentru breasla actoricească. Maica aminteşte şi ea că pusese în pomelnic, la morţi, pe Jimi Hendrix, Janis Joplin sau Freddie Mercury.

Cărţulia editată de Agnos e o alternativă la “corupăciunea” de zi cu zi a televizorului, o carte vie care se poate citi lejer într-o pauză de curs, în autobuz, la munte în weekend… E o carte care te prinde încă de la prima pagină. Fervoarea celor doi vorbitori te face să nu o laşi din mână.