„Oameni care au înviat din morţi”,
Cornel Dragoş, Roxana Mihalache
Editura DacPress

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezentul volum este o adevărată doză sub presiune. Din câte ştim, demersul de a strânge într-o carte mai multe cazuri de înviere nu a mai fost precedat. Învierea este minunea supremă, proprie numai divinităţii, diavolul apelând fără izbândă la ea pentru a înşela omul. Cartea adună o serie de cazuri istorice în care oameni care muriseră au înviat. Ele au ţintuit mentalul comun timp de secole, iar dacă astăzi le cunoaştem, le cunoaştem pentru că ele au existat, istoria lor transmiţându-se, pe firul generaţiilor, cu întreg contextul lor de „frică şi cutremur”.

Învierile din morţi nu sunt mituri. Nu poţi pune sute de cazuri de înviere sub acelaşi şablon îngust al morţii clinice sau al hipnozei generale. Nici moartea, nici învierea nu sunt realităţi personale, ci stări. De altfel, într-o ordine superioară a lucrurilor, învierea ar trebui văzută ca ceva normal, din moment ce moartea, un accident temporar în istoria omului, a fost biruită, şi încă de acum 2.000 de ani. De la Iisus Hristos moartea nu mai are putere, a intrat în dizolvare, iar dacă astăzi oamenii încă mai mor, este un efect al naşterii trupeşti; după Parusie, la stabilizarea generală rai-iad, moartea va imploda de la sine.

Cartea tratează despre învierile trupeşti ale unor oameni care s-au văzut înhăţaţi de gheara morţii. Autorii cărţii au selectat cele mai cutremurătoare istorii, fără mania de a fi exhaustivi. Totuşi, o cronologie a fost impusă. Ei pornesc de la învierile consemnate în Sfânta Scriptură, punctele cele mai luminoase ale Bibliei. Dintre acestea, minunea Învierii Domnului Hristos, nucleul religiei creştine. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos n-ar fi înviat? Oamenii s-ar fi mâncat între ei nu mult după aceea, vezi contextul decadenţei antice. Încet, dar sigur, creştinii, adevăraţi sanitari ai vechii lumi păgâne, au schimbat cursul istoriei.

Lucrarea face referire şi la textul apocrif al Evangheliei lui Nicodim, care arată eforturile rabinilor şefi de a împiedica o Înviere deja produsă: doi dintre înviaţi sunt închişi în două camere separate, unde scriu mot-a-mot aceeaşi mărturie despre pogorârea lui Hristos la iad. „Şi aşa a pus Domnul Crucea Sa în mijlocul iadului, ca semn al victoriei ce va rămâne acolo pe veci” (pag. 42). Ana şi Caiafa vor să ascundă mărturiile, dar poporul, furios, nu-i lasă. Şi iată-i pe judecătorii lui Iisus cum dau de veste iudeilor că Hristos a înviat. Urmează zile crunte de post şi penitenţă într-un Ierusalim îmbrăcat în sac şi nins cu cenuşă.

Vechii înviaţi nu erau nişte umbre pe picioroange, ci oameni sculaţi în carne şi oase din hrubele lor. Cartea pledează pentru o imagine spiritualizată a trupurilor. Un om înviat din morţi are alţi irişi, se converteşte la mutism şi aşteaptă iminenţa morţii, de acum cunoscută. Sub palme îi cresc adevărate contoare ale realităţii esenţializate. Vede lumea oarecum detaşat, pentru că lumea se tocmeşte singură, şi se tocmeşte prost. Ceilalţi sunt datori cu o singură moarte, el cu două. Contabilizând, un om înviat din morţi are ascendenţa a două morţi şi două învieri (Parusia). Un om înviat din morţi este o minune pe două picioare, este filozoful prin excelenţă şi tăcutul prin ocazie. Un om care nu mai aparţine epocii lui, ci istoriei toate.

În cele ce urmează vom face un studiu de caz al unei învieri din morţi. Vom alege ultima minune, astfel de cazuri fiind extrem de rare. Decembrie 2004. Media internaţionale sunt zguduite de o veste teribilă. Un musulman saudit a fost înviat din morţi de către Fecioara Maria într-un context tragic. Aflat la o mânăstire ortodoxă din Siria, musulmanul este ucis de taximetrişti din motive de jaf, ciopârţit şi aruncat în portbagaj. Pe toţi îi cuprinde groaza când poliţiştii îl descoperă înviat şi cusut de Maica Domnului. Pictorii ar spune „suprarealism”, unii cinefili ar spune „horror”. Însă acest caz extraordinar nu se poate numi decât în limbaj teologic, fără nici un alt apel: o minune de gradul zero.

Cartea are o ofertă de lectură esenţială: textul se citeşte numai prin credinţă, nu este o antologie SF. Imaginea cadru este a unei cete răzleţe de înviaţi, uniţi prin traversarea morţii şi a învierii, care colindă glorios şi tăcut istoria umanităţii. În frunte, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Înviat din morţi, cu steagul biruinţei, triumfător în veci.