Cine suntem
Dan Puric
Editura Platytera, 2008

Recenzie de Stelian Gomboş

Dan Puric – o întruchipare a providenţei divine în minţile şi sufletele oamenilor

Motto: “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om,
ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om”- Dan Puric.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat la lansarea cărţii “Cine suntem”, am participat la numeroase conferinţe, la cele două spectacole cu mesaj profund creştin – “Don Quijote” şi “Visul”, l-am ascultat la diferite emisiuni de radio şi televiziune, la care a fost invitat, i-am citit într-o noapte cartea, şi din toate am rămas cu aceeaşi concluzie: aceea că Dumnezeu – Bunul şi Sfântul – ne trimite câte un mesager ori mai mulţi, prin care ne atrage atenţia, printr-un semnal de alarmă, că nu este bine ce facem sau încotro ne îndreptăm, aceste personae constituindu-se în întruchiparea providenţei Lui în minţile şi sufletele noastre. Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el – recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.”

Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”.

Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă.

Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează acelaşi Gheorghe Ceauşu.

Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un roman adevărat, nefăţarnic şi nemitarnic.

Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe.

Dan Puric, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirit, ca pedagog este model elastic. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin acest volum, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la afi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste. Lucrarea de faţă conţine subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată în mod analitic, din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sun tuna şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează autorul, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idée. Totodată, cartea este un simpton, printr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai précis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu. Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi somfonică de netăgăduit.

Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene – şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.

În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor.

[ COMANDA ONLINE ]