Cum să supravieţuim duhovniceşte
Sfântul Serghie Meciov
Editura Sophia, 2008

Recenzie de Ciprian Voicilă

Am in mana un adevarat manual de ascetica. Titlul editorilor s-a dovedit cat se poate de inspirat: “Cum sa supravietuim duhovniceste”. Oricine vrea, in vremurile grele pe care le traim, sa isi pastreze chipul dumnezeiesc din el, este tentat sa o cumpere. Zilele trecute citeam in metrou din ea si o femeie care cersea m-a rugat sa ii scriu titlul pe o foaie si sa ii spun de unde si-o poate procura.

Cartea contine predici rostite de Parintele Serghie Meciov, care a devenit Sfantul Mucenic Serghie cu concursul comunistilor. Acestia il aresteaza in noaptea de 28 spre 29 octombrie 1929. Condamnat la trei ani de exil, in primavara anului 1933 este rearestat si trimis intr-un lagar de munca fortata, la taiat de lemne undeva pe langa lacul Kubenskoe.

Un episod din viata lui ne arata cat de smerit era. “Parintele Serghie a primit darul stravederii, dar din smerenie il lua drept tulburare psihica insotita de halucinatii. Nu cu multa vreme inainte de ultimul arest, s-a intalnit in padure, langa Volga, cu un preot apropiat duhovniceste, mostenitor al harului Staretiei Optinei, parintele Boris Holcev. Dupa cum isi amintea parintele Boris, sedeau pe un trunchi doborat, cand parintele Serghie a zis: “Boris, sa stii ca eu ma imbolnavesc psihic. Vine omul, iar eu vad ce e in sufletul lui”. “Parinte”, a venit raspunsul, “asta nu e boala, e stravedere”.

In 1941 Parintele Serghie moare in inchisoare. Pe 20 august 2000 Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov a fost proslavit la Sinodul Jubiliar in ceata sfintilor rusi.

Pentru a supravietui duhovniceste trebuie sa ai un “basic” de informatii despre viata duhovniceasca. Exact asta ne ofera cartea. Intr-un stil oral, direct, Sfantul Serghie, raportandu-se permanent la invataturile Sfintilor Parinti, ne prezinta pe scurt viziunea Bisericii Ortodoxe asupra esentei Bisericii, a lumii si a semnificatiei pe care o are expresia “a te lepada de lume”, asupra constiintei, rugaciunii, credintei, a fricii de Dumnezeu, a icoanelor, moastelor si a dumnezeiestilor slujbe.

Din predicile Sfantului Meciov reiese experienta sa duhovniceasca. Principiul sau de lectura a vietii si invataturilor Sfintilor Parinti era acesta: sa ii citim pe Parinti in chip faptuitor. Pornind de la felul in care este construita cartea, va voi da cateva citate edificatoare.

“Intrand in Biserica, intram in Trupul lui Hristos, ne facem madulare ale acestui trup. (…) Sa facem o analogie. O parte a trupului meu nu traieste de sine statator, dar eu traiesc in ea. Oare degetul meu sau mana mea traiesc, nu traiesc eu in deget sau in mana? Organele trupului meu nu au viata personala, ci se include in viata mea. Si atunci cand, sa zicem, degetului i s-a adus vreo vatamare, sufar eu, nu sufera degetul. Acelasi lucru se intampla si in Biserica. Atunci cand intram in Trupul lui Hristos, renuntam la existenta noastra separata, ca sa fie dupa cuvantul Apostolului Pavel: nu mai traiesc eu, ci traieste in mine Hristos (Gal.2, 20). In trup nu traieste fiecare madular aparte al lui, ci cel caruia madularele acestea ii apartin: nici in Trupul lui Hristos nu mai traim noi, madularele acestui trup, ci traieste in noi Hristos”.

“Lepadarea de lume nu sta in a fugi de aceasta lume nu stiu unde, ci in a o vedea altfel. Adevarata lepadare de lume inseamna a omori inlauntrul tau trairea cu simturile impatimite a raului, a pacatului care este amestecat in lume cu binele, si a fi in stare sa primesti numai binele. Trebuie sa incepi a te lupta cu lumea, cu patimile in propriul tau suflet, curatind si sfintind prin asta lumea in care traiesti. Curatia sufletelor de sfinti domolea animalele salbatice, facandu-le blande si supuse. Lumea cu care trebuie sa ne luptam noi consta in satana. Inca de la botez ne-am lepadat de el, urand lumea. Nu putem fi in acelasi timp fii ai diavolului si fii ai lui Dumnezeu, nu putem sluji in acelasi timp diavolului si lui Dumnezeu: ca atare sa omoram in noi insine tot ce este lumesc. Trebuie sa fim morti fata de lume. Cine nu va uri sufletul sau, adica tot ce este lumesc in el, acela nu poate sa mearga in urma lui Hristos. Lupta-te cu lumea si aminteste-ti ca ea se vara in tine tocmai prin sufletul tau. Pe aceeasi cale au mers toti marii sfinti ai lui Dumnezeu, pe aceeasi cale trebuie sa mergem si noi, daca dorim sa fim crestini. Deosebirea dintre nevoitori sta numai in treapta intensitatii luptei. Aceasta lupta este cu putinta intotdeauna si in orice conditii”.

“Se ridica problema: sa ne rugam urmand experientei Parintilor, cu rugaciunile pe care le-au alcatuit marii nevoitori, ori sa ne deprindem sa alcatuim singuri rugaciuni si sa luam calea aceasta de la capat? Pentru noi este deja limpede ca cel ce vrea sa se lupte pentru Imparatia lui Hristos trebuie sa urmeze in viata sa experientei Sfintilor Parinti, sa aiba ca indreptar experienta lasata mostenire de catre inaintasi. In acest fel, creativitatea proprie nu este nimicita, ci, dimpotriva, se manifesta si mai mult, devine si mai desavarsita. (…) Pentru cei ce au o cat de mica experienta in ce priveste rugaciunea este clar motivul pentru care Sfintii Parinti le amintesc rugatorilor de cursele celui viclean si le poruncesc sa ramana in rugaciune fara sa se uite la nici un mestesug al acestuia, la nici o raspandire proprie. Iar noi, care si asa rezervam putin timp pentru rugaciune, care niciodata “nu avem cand”, ne predam fara lupta. Atunci cand nu avem chef, cand nu avem imbold, ni se pare ca nici un avem motiv pentru a ne ruga. “Daca ai petrecut multa vreme in rugaciune fara sa ii vezi roadele, sa nu zici: “n-am castigat nimic”, pentru ca insasi ramanerea in rugaciune este deja castig- si ce bine este mai presus decat sa te lipesti de Domnul si sa ramai neincetat in unire cu El?” Daca vom merge cu smerenie pe aceasta cale, Domnul ne va “lua in socoteala” si aceasta rugaciune imprastiata. Atata doar ca din partea noastra suntem datori sa ne dam toata silinta. Asa spun Staretii Ambrozie si Anatolie de la Optina. Incepatorul nici sa nu se gandeasca la rugaciunea fara imprastierea gandurilor”.

“Ce scop isi fixeaza fotograful, pictorul si iconarul, si este acest scop unul si acelasi la toti trei? Daca vrem sa il zugravim pe om in starea in care se afla el la un moment dat, putem realiza asta prin fotograf. Remarcati ca fotografia prinde foarte exact exteriorul omului, insa de foarte multe ori nu seamana cu el, asa incat cu mare greutate recunoastem pe cine reprezinta ea. Fotografia ne da “masca” omului, iar aceasta masca se schimba in functie de dispozitie, de starea sanatatii si asa mai departe. Acesta nu este omul launtric,nu este sufletul, ci o stare, surprinsa la nimereala, a invelisului exterior. Pictorul se straduie sa redea in portret si sufletul, si face asta cu mai mult sau mai putin succes, in functie de talentul sau. Daca fotografia ne oferea masca, portretul ne da mai mult: el ne arata fata omului, dar nu e totdeauna in stare sa reflecte omul launtric. Cand stati insa in biserica si vedeti cum preotul cadeste mai intai icoanele, iar apoi si pe voi, trebuie sa stiti ca el cadeste nu masca si nu fata, ci chipul lui Dumnezeu din noi, care desi este acoperit de ranile pacatelor, cuprinde toata esenta noastra duhovniceasca. Si iconarul zugraveste nu masca, nu fata, ci tocmai chipul. Icoana este chemata sa zugraveasca nu lumea in care traim, nu lumea care zace in rau- ea se straduie sa zugraveasca lumea de Sus, folosind in scopul acesta lumea de jos, intrucat este neaparata nevoie de aceasta pentru reprezentarea celei de Sus, intrucat cele de jos au legatura cu cele de Sus, fiind reflectarea lor. Iconarul se straduie sa ne arate natura si fiinta omeneasca intr-o stare curatita de pacat, asa cum erau inainte de cadere”.

“Cum sa supravietuim duhovniceste” este o carte pe care o poti da in dar acelora pe care ii iubesti si cu care ai vrea sa Il imparti pe Hristos: uite, aici gasesti esenta vietii si a mortii mele.

[ COMANDA ONLINE ]