A doua venire a lui Hristos – o viziune ortodoxă
T.L. Frazier
Editura Egumeniţa, 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Teolog american, autorul duce o muncă susţinută de popularizare a Ortodoxiei în America de Nord. Prezentul volum pisează mărunt ceea ce autorul numeşte „mania milenaristă”. După lecturare ai impresia unui enorm lan creştin împuns la fiecare palmă cu câte o sperietoare apocaliptică. Gustul amar este lăsat, ca de atâtea ori, de comoditatea cu care astăzi se vorbeşte despre cel mai important eveniment al istoriei: moartea ei. „Negustorii de mărunţişuri profetice alunecă adesea înspre senzaţional pentru a-şi păstra audienţa, pentru a exploata teama şi curiozitatea faţă de viitor a oamenilor” (p. 13).

Instinctiv, fiecare dintre noi şi-ar dori un airbag în cazul coliziunii cu ziua Z, ultima. Adevărul este că niciun guru specializat în predicţii nu ne poate oferi şi siguranţa trecerii cu bine a ei. Din acest punct de vedere, aceşti harismatici văzători-înainte nu fac decât lirism, putând fi pe bună dreptate consideraţi şarlatani, corupători. Cartea este plină cu figurile unor mari escroci religioşi, autorul neuitând să enumere şi producţiile Hollywood-ului care pedalează pe apocaliptic. Prezicerea viitorului, imposibil de fundat raţional, este cea mai gustată ficţiune din istoria umanităţii. Pe ea s-au clădit cariere, averi, minciuni savante. În modernitate neo-protestanţii au devenit noii experţi în viitor. Autorul se amuză pe seama cifrelor, a îngâmfării şi a siguranţei cu care este enunţată A Doua Venire a lui Hristos.

De această dată, noii apostoli ai extincţiei au împrumutat o erezie veche. Hristos va veni a doua oară şi va domni pe pământ o mie de ani (milenarismul). Populist prin satisfacerea unei necesităţi constante a unei omeniri nedreptăţite, milenarismul aduce cu el dreptatea, prosperitatea şi liniştea universală. Este milenarismul apogeul creştinismului? Este, oare, obligatorie, trecerea şi prin acest interval (încă imperfect) spre perfecţiunea apropiatei Împărăţii veşnice? Cartea demontează punct cu punct greşeala milenaristă. Colportorii ei au ajuns la o perfecţiune de detaliu asupra a ceea ce ni se va întâmpla. Pe de altă parte, pentru a prevesti această nouă epocă de aur, milenariştii sunt împinşi indirect în a prevesti Apocalipsa.

Aici lucrurile stau de-a dreptul scandalos. Logica simplă numără încă două veniri a lui Hristos: una pre-milenaristă, în secret (p. 265), alta pe norii slavei, a treia şi ultima, de la sfârşitul timpurilor. Toate catastrofele mondiale sunt trecute prin mania predicţiei şi servite ca atare. Încet, încet, ultima carte a Bibliei, interzisă pe bună dreptate de Bisericile Ortodoxă şi Catolică spre interpretare, se transformă, prin indicaţiile miilor de detectivi biblici, într-una de politică şi magie istoriografică. Predicţia cu privire la Ziua de Apoi este o păcăleală care a ţinut mereu, dar cu intermitenţe. Din motive deontologice, profeţii au dat vina ba pe eşuarea ei, ba pe mila şi răzgândirea Domnului.

În mod uimitor, dar real şi nu fără o logică, milenariştii (neo-protestanţi) sprijină statul Israel (pp. 124-133), cu bani, cu imagine şi consiliere. De ce? Pentru a grăbi Apocalipsa, deci şi a lor eră de o mie de ani, sioniştii creştini trebuind să contribuie la prosperitatea, consolidarea şi expansiunea tânărului stat Israel, reînfiinţat în 1948. Atenţie la teoria psihanalistului Charles Strozier: „Din Antichitate, continuă argumentaţia, evreii au fost în centrul atenţiei lui Dumnezeu, iar era Bisericii este doar o întrerupere, o parenthesis în planul lui Dumnezeu, ca urmare a respingerii lui Mesia de către Israel. Într-un fel, Biserica este un soi de Plan B dumnezeiesc…” (p. 131). Autorul explică şi mai bine: „Obsesia dispensaţionaliştilor despre Israelul naţional vine din negarea faptului că Biserica este Israelul spiritual. Într-un fel, Israelul ia locul Bisericii. (De aici indiferenţa lor faţă de Biserică în Ţara Sfântă, spre deosebire de idealizarea evreilor în Ţara Sfântă)” (p. 132).

Talibani ai Apocalipsei au fost mereu şi pretutindeni, deci şi în Biserica Ortodoxă. Aici montarea unei fortăreţe pro-Apocalipsă este la îndemâna oricui a visat peste noapte un înger sau „pe Domnul”. Este de ajuns să ieşi pe uliţa satului şi să convingi că a venit sfârşitul lumii: te vei umple de consideraţie şi de audienţă. Mai nou, dacă ai o oarecare tangenţă cu scrisul, publici o broşură cu ce va veni pe capul neamului, o distribui la un preţ bun şi devii cunoscut şi căutat. Autorul profesează un anti-fatalism ortodox echilibrat, discret şi argumentat: Satana deja a fost prins, legat şi aruncat în adâncuri (prin Jertfa lui Hristos, p. 428), Împărăţia lui Dumnezeu a venit odată cu Hristos, după miile de ani diavolul va fi dezlegat din nou, dar pentru puţină vreme (timpul Antihristului). Hristos va veni cu putere, va învinge pe diavol, apoi va judeca neamurile după dreptate. Aceasta este o cronologie relativă, autorul ţinând să menţioneze că milenariştii îşi încep greşeala tocmai din mania cronologiei cu orice preţ, neţinând seama că ultima carte a Scripturii este o culegere de vedenii deloc consecutive! (p. 438).

Cartea se încheie cu o remarcă destul de pertinentă: banalizarea prin repetiţie a discuţiilor despre Apocalipsă şi a calculelor cu privire la ea tind să minimalizeze trezvia proprie (p. 460)! Înţelepciune, deci, şi să luăm aminte!

[ COMANDA ONLINE ]