Omiliile la statui
Sfântul Ioan Gură de Aur
E.I.B.M.B.O.R., 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Emergenţa subiectului dezbătut este o dramă a timpului decăzut pe care-l traversăm: legat prin ombilic de ceea ce-i terestru, omul are deprinderea funciară de a idolatriza ceea ce atinge. Reverenţa în faţa unui text patristic nu este o prejudecată, ci un efect al recunoaşterii valorii intrinsece a discursului, în cazul de faţă cel al Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceste omilii au fost scrise accidental. Antiohienii răsturnaseră statuile împăratului, iar acesta se pregătea să-i înveţe minte. Autorul, preot la acea dată, trebuia să ia atitudine în faţa unei probleme pe care creştinismul o privea printre degete: statuia împăratului, fie el şi creştin.

Miza? Salvarea vieţii locuitorilor din Antiohia. Un preot este pus în situaţia de a scăpa de la moarte o ditamai cetate. Nu este vorba de o salvare de la o moarte spirituală, pe care o mai poţi amâna, ci de un decret imperial de anulare imediată a unei cetăţi din geografie. Adresantul numărul unu al unor omilii, iar aceasta în subsidiar, este împăratul Teodosie cel Mare. Preotul antiohian îl învaţă pe bazileu că statuile imperiale disonează violent cu pretenţia lui de imperator creştin. Predica este îndrăzneaţă, liberă şi suplă. Sfântul Ioan Gură de Aur minimalizează adesea cultul imperial, rămas încă puternic la sfârşit de antichitate. În omilia a treia spune că „cel ce a fost ocărât acum, împăratul, este de aceeaşi fiinţă cu noi şi a fost ocărât o singură dată în toată viaţa lui” (p. 76).

Gură de Aur nu este rupt de realitate, ci ia în calcul şi pedeapsa imperială,iminentă: „Dumnezeu obişnuieşte să facă aceasta. Nu ne pedepseşte îndată ce am păcătuit, ci amână pedeapsa, ne dă timp de pocăinţă ca să ne îndreptăm şi să ne schimbăm viaţa după ce am păcătuit şi n-am fost pedepsiţi, ştiind că negreşit vom cădea când nici nu ne aşteptăm” (p. 78). Îi trimite acasă cu un nou impozit duhovnicesc, „un impozit cu ajutorul căruia vor scăpa şi se vor izbăvi de necazurile de acum; un impozit care nu sărăceşte pe cei ce-l plătesc, ci-i face mai bogaţi, şi anume: să nu aibă duşman pe nimeni, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu blasfemieze cumva” (p. 79). Constanta cuvântărilor ţinute mulţimii desfigurate de frica morţii este curajul: „Să lăsăm dar în seama lui Dumnnezeu grija de a ne scăpa de necazuri” (p. 87). Pe alocuri, resemnarea: „Dacă trebuie să ne temem de moarte, apoi trebuie să ne temem de moartea care vine peste noi pe bună dreptate, pentru că moartea pe nedreptate ne face părtaşi cu sfinţii” (p. 103).

Sfântul Ioan Gură de Aur nu uită ceea ce este mai important pentru un păstor, mângâierea turmei: „Multe zile am cheltuit, iubiţilor, ca să vă mângâi!” (p. 119). Sfântul părinte învaţă că Dumnezeu a pus coerciţia spre folosul omului, ştiindu-l rău din fire şi copil la minte: „Dacă dispreţuim învăţătura părinţilor, frica de autorităţi ne va face mai buni; dacă nu ţinem seamă nici de autorităţi şi păcătuim mai departe, apoi de mustrările conştiinţei nu vom putea scăpa niciodată; dacă dispreţuim şi alungăm de la noi glasul conştiinţei, apoi teama de legi, chiar fără voia noastră, va putea să ne cuminţească” (p. 226). Predica se mişcă virulent înspre cei care, intenţionat sau nu, colportau veşti înfricoşătoare la adresa cetăţii, jurându-se strâmb. Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pentru neruşinarea cu care păcălesc poporul. „În primul rând, cel care se jură mereu cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, în glumă sau într-adins, mânat adesea de mânie sau de multe alte pricini, îşi va călca negreşit jurământul” (p. 232).

Spre final, discursul ia proporţiile consacrate ale pacifismului creştin: „Am primit poruncă să avem un singur duşman, pe diavolul! Cu el niciodată nu te împăca! Cu semenul tău, însă, nu fi certat niciodată!” (p. 334).

[ COMANDA ONLINE ]