Iustinian cel Mare, Sfânt şi Împărat
Asterios Gerostergios
Editura Sophia, 2004

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Prezenta lucrare este chiar teza de doctorat pe care autorul a susţinut-o în 1974 la Universitatea din Boston. Subtitlul ei kilometric, „Ilustru împărat bizantin, legislator şi păstrător de legi, profund teolog, scriitor remarcabil şi mare apărător al credinţei creştine ortodoxe, model de milostivire, ctitor al Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol şi al altor biserici minunate, precum şi al mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, susţinător şi organizator al monahismului şi sfânt al Bisericii Ortodoxe”, arată din plin, încă de la început, calibrul personalităţii acestui împărat creştin de geniu. Metoda critică este semi-romantică, aşa cum ne sugerează subtitlul triumfalist arătat mai sus. Preot, autorul analizează datele oferite de izvoarele antice, pune în balanţă, cu toate că, uneori, judecăţile emise nu conving.

O meteahnă a prezentului volum este argumentaţia, care suferă de telegrafism, în sensul că autorul nu se opreşte mai mult la problemele dezbătute. Cartea are de luptat împotriva unor critici mai vechi, enumerate cu deferenţă în prefaţă: Iustinian cel Mare (518- 565), împărat roman absolutist, fundamentalist ortodox, exemplu de intoleranţă religioasă şi politică, substituitor brutal al Bisericii, emitent neautorizat de dogmă şi teologie. Este teologia iustiniană o calchiere a marelui teolog al timpului, Leontie de Bizanţ? Autorul ia piesă cu piesă moştenirea teologică iustiniană şi o vădeşte a fi autentică. Impunerea ortodoxiei la al cincilea Sinod Ecumenic (553) a fost, însă, cel mai mare act pe care împăratul l-a lăsat creştinătăţii. La fel de importantă a fost şi medierea schismei acachiene, care, cu sprijinul lui, a încetat în 519. iată ce scria împăratul în Novella IV: „Dogmele cele adevărate ale lui Dumnezeu şi vrednicia preoţiei sunt, pentru aceasta, prima noastră grijă” (p. 97).

Autorul propune şi alte piste în căutarea lui Iustinian cel adevărat. Capitolul IV dezbate raportul dintre împărat şi necreştini. Pentru Iustinian cel Mare, creştin este numai ortodoxul. Acest radicalism pur patristic, este de înţeles din toate punctele de vedere istorice, luând în calcul societatea antică de atunci. „Pentru a-şi combate adversarii, Iustinian a publicat mai multe legi. Duhul în care aceste legi au fost date poate fi exprimat într-o singură propoziţie: urâm ereziile” (p. 100). Iustinian nu glumea nici cu necreştinii. Astfel, nimeni nu îl va ierta că în 529 a închis Şcoala de Filozofie de la Atena: „El a văzut foarte bine că filosofia şi cultul păgânesc nu se mai certau între ele, ci se aliaseră împotriva păgânismului” (p. 111).

Un capitol important este raportul dintre Biserică şi Stat, ştiut fiind că modelul iustinian de armonie dăinuie şi azi în ortodoxie. Charles Diehl numea această simfonie iustiniană „tiranie imperială”. Autorul nu contribuie cu nimic la această problemă, cu toate că, la pagina 233, face chiar trimiteri la presupusul lui punct de vedere. Mai mult, autorul este mulţumit de cercetarea sa, neuitând să o arate în finalul lucrării: „Suntem convinşi că această cercetare arată limpede că politica religioasă a lui Iustinian şi credinţa sa sunt fundamental legate şi depind una de cealaltă. Faptele împăratului privind problemele religioase ale vremii sunt în armonie deplină cu credinţa sa ortodoxă. Între credinţa sa ortodoxă şi faptele sale există o relaţie internă care ne conduce la concluzia că prima reprezintă cauza principală şi temelia celei de-a doua” (p. 302).