Slava deşartă
Editura Cathisma, 2007

Recenzie de Florin Iordache

Cartea pe care avem marea bucurie de a o aduce înaintea iubitorilor de lectură duhovnicească poartă semnătura cunoscutului ieromonah Savatie Baştovoi. Părintele de dincolo de Prut a adunat apoftegme ale Sfinţilor Părinţi despre slava deşartă, comentându-le în stilul său unic, am putea spune, cu care ne-a obişnuit de ceva ani. Astfel, o serie de lecturi patristice, selectate cu o aleasă acrivie de părintele Savatie, cucereşte pe cititor prin bogăţia şi înălţimea pildelor şi maximelor pe care le conţin. Cititorul are în faţa ochilor inimii o antologie tematică din cea mai frumoasă carte pe care a moştenit-o Biserica, după Sfânta Scriptură, şi anume Patericul Egiptean, cuprinzând în special vieţi ale pustnicilor egipteni din veacurile IV-V. Despre Pateric, aşa cum este el, în întregimea sa, se ştie că este o carte voluminoasă, conţinând destule texte pe care omul din afară, comod şi prea adeseori grăbit, nu poate să le guste, de vreme ce multe dintre ele rămân ascunse chiar şi pentru unii monahi. „De aceea, spune părintele Savatie, am socotit că o selecţie a textelor, cu mici comentarii unde era nevoie, pentru a desluşi psihologia şi obiceiurile monahilor egipteni din aceea vreme, ar fi accesibilă şi interesantă”. Ca ediţie de bază, „autorul” a folosit Patericul editat la Alba Iulia. Pe lângă apoftegmele cuprinse în Patericul Egiptean, au mai fost adunate aici şi cuvinte ale altor Sfinţi Părinţi, care, împreună, „întregesc tabloul cel mult împestriţat al slavei deşarte”.
Minunat este cuprins unul din sensurile cărţii de către tânărul ieromonah în următoarele cuvinte: „Fiecare, citind, se va recunoaşte în multe dintre cuvintele Sfinţilor, având senzaţia unei radiografii curăţitoare care se face cu blândeţe în adâncul sufletului”.
Unele pilde şi fapte sunt, poate, greu de pătruns de o parte dintre cititori. Dar, aceasta se întâmplă datorită măreţiilor care se regăsesc într-însele şi, se înţelege, din cauza micimii duhovniceşti căreia ne-am făcut părtaşi prin păcatele şi minusurilor care ne asupresc.
Să luăm, bunăoară, următorul dialog între avva Arsenie şi un frate care s-a dus la schit şi uitându-se pe fereastră, l-a văzut pe Bătrân peste tot ca un foc. Şi, bătând la uşă, a ieşit bătrânul şi, văzând pe fratele, spăimântat, i-a zis lui: „Este multă vreme de când baţi? Nu cumva ai văzut ceva?”. Şi i-a răspuns lui fratele: : „Nu!” Comentariul părintelui: „Mai mult decât orice, sfinţii se fereau să-şi arate sfinţenia vieţii lor. Fiind cuprins în extaz la vremea rugăciunii, Sfântul Arsenie se arată speriat, ca şi cum ar fi fost prins în vreun păcat.”
Ne trebuie şi nouă rugăciune să putem „rezista” la o asemenea lectură, sunteţi de acord?