Panihida
E.I.B.M.B.O.R., 2007

Recenzie de Octavian Dărmănescu

Panihida este cartea de cult ortodoxă, pătată de ceară şi ruptă pe la colţuri, care reuneşte slujba înmormântării şi alte ierurgii pentru cei morţi. Totodată, avem motive solide în a o considera şi o redutabilă operă filosofică. În cele ce urmează ne vom strădui s-o demonstrăm.
Scrisă într-un andante minor, cartea adună toată experienţa umană a timpului decăzut, luând chezaşi istoria şi pe Dumnezeu. Cine sunt oamenii? O gloată de guri flămânde sau o horă de piepturi? Răspunde Sfântul Vasile cel Mare, trimiţându-ne la cimitir, pentru a dialecta mai bine despre noi şi despre primatul dezumflat al rosturilor materiale în viaţă.

Arhitectura Panihidei este barocă, divagând amănunţit pe trei registre: Dumnezeu, omul şi lumile promise, raiul şi iadul. Cartea se face arena problemelor esenţiale ale vieţii, iar problema esenţială a vieţii este moartea. Anvergura Panihidei este năucitoare şi cade peste cititor încă de la primele pagini. În ea omul rămâne dezgolit chiar şi de degetul de după care se ascundea. Ieşind din orice mărime obişnuită 38-43, textul, sincer ca o reţetă, răscumpără inegalităţile, coborându-l pe cel bogat din vârful perinilor lui.

Dumnezeul din Panihidă este singurul Care a „zdrobit moartea şi pe diavol l-a(i) surpat”. Cu adâncul înţelepciunii Lui, Domnul pe toate le-a rânduit şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşte. Un secret al vieţii lesne deductibil, pe care însă omul, grăbit şi cu priorităţi futile, îl ignoră într-un mod impardonabil. Să fi alergat din timp după ce-i trebuie cu adevărat, prohodirea lui s-ar fi întors în praznic, căci s-ar fi mântuit. Ar fi biruit şi ar fi intrat în rândurile Bisericii triumfătoare, „care a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului”.

Panihida ridică cu zece octave lamentaţia cu privire la precaritatea condiţiei umane, „că nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, în pofida faptului că paradoxul numit om este o „făptură amestecată din smerenie şi din mărire”. Ba, mai mult, într-a doua binecuvântare a morţilor preotul imploră: „Aceluia, cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugaţi să ne dăruiască nouă dezlegare datoriilor”. Acest gen de logică contractualistă străbate diagonal toate rugăciunile, omul fiind dator lui Dumnezeu pentru toate, chiar şi pentru credinţa în El. Chiar şi ridicat la pătrat, omul tot nu va ajunge singur la Dumnezeu. Raiul şi iadul, două realităţi noi, veşnice şi ireversibile, în care toţi cei mântuiţi sau nu au un singur numitor comun: trecerea prin moarte. Moartea, ca pedeapsă pentru păcat, nu ca un climax definitiv, ci ca o poartă spre viaţa adevărată.

Postulatul unei lumi mai bune se cere cu necesitate, din moment ce actualul interval este supus stricăciunii, este imperfect şi ambiguu. O probează şi Sedealna din Canon, o concentrare de vechi sensuri şi adevăruri constante: „Cu adevărat, deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis…”. Stihirile lui Ioan Damaschin propulsează Panihida printre cărţile cu greutate ale culturii universale. Scrise la sfârşit de antichitate, în aceste texte sfântul a amestecat argintul stoicilor cu aurul patristic, dând la iveală noi variaţiuni pe aceeaşi temă: toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, orice plăcere este dublată de grijă, zenitul îşi are prăbuşirea lui. Livrată de tipic glasului 8, major şi optimist prin excelenţă, ultima stihiră este strigătul disperat al primilor oameni, cărora li s-a scurs de pe feţe aproape tot chipul lui Dumnezeu: „Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea?”.

Panihida depăşeşte diviziunile genului, situându-se, într-un fel, deasupra cărţilor vechi de cazanie. Inamica arbitrariului, are o valoare literară involuntară, o estetică, o muzicalitate şi un lirism care cresc în progresie geometrică. S-ar înşela cei care ar vedea în Panihidă o carte tristă. Panihida este o carte anticipativă, rugăciunile ei purtând în subsidiar certe proiecţii optimiste, pentru că nu va lăsa Domnul pe cei care au rugători în viaţă.

Într-o cetate un om se urcase pe un butoi şi le spusese că nu mai trăieşte, că este mort de mult. Oamenii au plecat speriaţi la casele lor. Oare muriseră şi ei?