Cuvinte către singuratici
-partea a II-a, recent descoperită-
Sfântul Isaac Sirul
Editura Deisis, 2003

Recenzie de Octavian Dărmănescu

La vremuri grele, cărţi vechi. Dumnezeu se milostiveşte şi dăruieşte lumii postmoderne o veche comoară patristică; în 1983 profesorul Sebastian Brock descoperă în Biblioteca Bodleană din Oxford singurul manuscris siriac integral al părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, cu 41 de Cuvinte, considerate definitiv pierdute. În traducerea şi ediţia critică excelentă a Părintelui diacon Ioan I. Ică jr., ele apar acum şi-n limba română, întregind biblioteca creştină (Filocalia X, partea I a Cuvintelor Sfântului Isaac Sirul, 1981).

Citit cu sfinţenie în lumea ortodoxă rusă – vezi Fraţii Karamazov, Dostoievski – acest sfânt este un ilustru anonim. Încercând o anchetă asupra vieţii Sfântului, îngrijitorul volumului prezent adună toate datele şi enunţă sigur: Sfântul Isaac Sirul s-a născut în preajma lui 620 în Quatar şi a fost un timp profesor la o şcoală monahală de orientare monofizită. Catolicosul Gheorghe I îl pune episcop de Ninive, unde Sfântul păstoreşte doar 5 luni, retrăgându-se definitiv în munţii Huzistanului, unde-şi scrie opera aproape orb.

Cu toate că sunt adresate singuraticilor peşterii, Cuvintele isaachiene sunt o doctorie de mult preţ pentru rănile deschise ale omului recent. Ca de fiecare dată, cuvintele Părinţilor sunt actuale şi universale. Părintele Dumitru Stăniloae a arătat că cele mai frumoase pagini dedicate smereniei şi roadelor ei le găsim la Isaac Sirul, acest „nestorian” citit de către toţi, „transecumenic”, cum îl arată părintele diacon Ioan I. Ică jr.

Asemenea multor sfinţi, Isaac Sirul cere prea mult de la monahi. Le cere să îşi părăsească obştea şi să se tăinuiască-n piatra muntelui; numai liniştirea îl împiedică pe monah să se învârtă în cercul orizontalităţii şi-l deschide spre verticala unirii cu Dumnezeu. Scriitorul isihast dezvoltă fine introspecţii ale sufletului atins de smerenie; el nu se mulţumeşte cu practica generală a rugăciunii, pentru că dreptatea şi virtutea se fac pentru oameni, dar rugăciunea necontenită e desăvârşirea pentru că se face pentru Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, virtuţile şi ostenelile exterioare din lume duc la mândrie, pe când în singurătate chiar slăbiciunile ne apropie prin smerenie de Dumnezeu. Arătând cu degetul toate limitările şi copilăriile produse de mândrie, eremitul ne dovedeşte, în schimb, cât de mult se poate încununa raţiunea prin practicarea smereniei.

Împreună cu Alexandru Golitzin spunem şi noi: „Isaac e nu numai minunat şi sfânt, e şi tulburător”. El înnoieşte de sens vechiul cuvânt şi înfloreşte la fiecare pas învăţăturile Bătrânilor: „Prin lucrările lor, lacrimile întrec sângele, iar căinţa întrece mucenicia”, căci „pentru singuratic nu există praznic pe pământ, praznicul lui e plânsul său”. Căderile inerente pe drumul virtuţii nu sunt motiv de teamă, ci semnul proniei divine. Monahul sirian pledează pentru o trezvie conştientă: „nu iubi odihna, ca să nu ajungi izvor de întuneric, ca să nu spun un vas de ticăloşii (…). În relaxare, nimeni n-a primit vreodată daruri de la Dumnezeu”. Iată, însă, un sfat venit din sinceritate: „când eşti la rugăciune nu căuta să fii cu totul liber de împrăştierea gândirii, lucru cu neputinţă, ci fă-o să se împrăştie în lucruri bune”. Familiarizat cu imaginea scufundătorilor după perle din Golful Persic Isaac Sirul se dovedeşte în condei un al doilea Efrem Sirul, sfântul-poet: „Pentru noi, cei slabi, însă, şi care înotăm lângă ţărm, urcă la suprafaţă doar mărgăritare mici, dar urcă (…) Însă braţul Domnului i-a învăţat pe Părinţii noştri înotul duhovnicesc cu mintea lor şi plonjarea într-o mare atât de plină de bogăţii”.

În marea lui bunătate, Isaac Sirul a crezut că Bunul Dumnezeu îi va ierta pe toţi, subscriind ereziei apocatastazei; acesta este motivul pentru care această carte a avut o circulaţie redusă. Cititorul avizat va şti cu siguranţă să înlăture această mică frunză din unda vie a izvorului patristic.